10 august, Wall-street.ro: Grecia in Zona Euro sau Grexit din Zona Euro?

Criza din Grecia cunoaste in prezent un respiro, dar tensiunile interne si internationale pe tema datoriei elene ar putea reveni intr-un ritm galopant. Marie Albert (foto), head of country risk, Coface Franta a creionat un raspuns la solicitarea wall-street.ro, pentru cele doua scenarii vehiculate in ultimele luni de presa internationala. Cum ar fi mai castigata Zona Euro pe termen mediu si lung: Grecia iese din Zona Euro sau datoriile sunt rostogolite la nesfarsit?

Wall-Street.ro: Criza din Grecia cunoaste in prezent un respiro – dar, urmeaza Portugalia, Italia sau Spania? Ce alte tari din Zona Euro s-ar putea confrunta in curand cu o noua criza?

Marie Albert, Coface: Portugalia, Italia, Irlanda si Spania au aratat o rezistenta puternica pe piata financiara in intreaga perioada a negocierilor. Acordul stabilit pe 13 iulie dintre Grecia si creditorii sai, dupa o serie de negocieri lungi si dureroase, a ajutat la evitarea celui mai grav scenariu posibil (Grexit). In plus, acest acord a scazut semnificativ riscul de contagiune financiara asupra altor tari si, in special, catre tari mai periferice. Dar, trebuie remarcat faptul ca aceste tari au fost afectate moderat de criza de pe pietele financiare: spread-urile (diferenta intre pretul de vanzare si cel de cumparare al unui titlu – n.r.) au crescut modest si nu in mod semnificativ mai puternic decat tarile “de baza” din Zona Euro (+1,0 puncte in medie in cele 3 luni anterioare acordului, comparativ cu +0,6 puncte, in medie, pentru Franca si Germania) si au scazut odata cu acordul. Intr-adevar, investitorii nu au fost prea mult ingrijorati de aceste tari si au fost capabili sa distinga fiecare situatie in functie de tara.

Este totusi adevarat ca unele tari periferice impartasesc asemanari cu Grecia, o rata ridicata a somajului in special (23% in luna iunie, in Spania fata de 26% in luna aprilie pentru Grecia si 49% fata de 53% pentru categoria de varsta cuprinsa intre 15 si 24 de ani) si un nivel ridicat al datoriei publice (in 2014 aproape de sau in mod clar peste 100% din PIB pentru economiile periferice, comparativ cu 177% din PIB in Grecia – un nivel foarte ridicat).

Cu toate acestea, Portugalia, Italia si Spania au recuperat in mod semnificativ de la startul crizei si situatia acestora s-a imbunatatit in comparatie cu 2012. Aceste economii ar putea ajunge la nivelul de dinainte de criza (nivelul PIB din primul trimestru al anului 2015 se situeaza intre 5 si 9% – in functie de tara – sub nivelul din primul trimestru al anului 2008). In ceea ce priveste Irlanda, PIB a depasit cu 6% nivelul de dinainte de criza. In contrast, PIB din Grecia a scazut si se afla inca departe de un reviriment (-26% fata de nivelul din 2008).

Aceasta se explica in principal prin imbunatatiri substantiale, cu rezultate mai bune in special in ceea ce priveste contul curent (in teritoriu pozitiv) si eforturi bugetare. In special in Spania contul curent este aproape de echilibru (+0,1% din PIB in 2014, fata de -9,1% din PIB in 2007), iar ajustarea fiscala din punct de vedere structural a fost importanta (sold bugetar ajustat ciclic a atins -2,3% din PIB potential in 2014, fata de -9,6% in 2009). In plus, semnalele pentru al doilea trimestru sunt incurajatoare (impuls creditarii este deosebit de pozitiv in Spania). De asemenea, reformele aduse Codului Falimentului in Italia, succesul inregistrat de Irlanda si Portugalia de a iesi din programul lor de salvare reprezinta si alte progrese structurale. Mai mult decat atat, situatia de astazi este foarte diferita: investitorii straini continua sa se intoarca in Italia si Spania, de exemplu, spre deosebire de 2012, an caracterizat prin iesirile masive de capital.

Asadar, in ciuda vulnerabilitatilor acestora, tarile periferice nu ar trebui sa se confrunte cu o noua criza in perioada urmatoare (si chiar mai putin probabil in cazul altor tari din Zona Euro).

Wall-Street.ro: Celelalte agentii de rating indica drept factor de risc pentru Zona euro spre Portugalia, ale carei obligatiuni guvernamentale sunt evaluate de Standard & Poor’s drept junk si Italia, care beneficaiza de cel mai mic investement grade cu BBB-. Guvernul fiecarei tari are in fata o datorie mai mare decat PIB-ul anual, situatie despre care FMI nu estimeaza sa se modifice substantial in urmatorii cinci ani. Mai avem si Spania, a carei ponderea a datoriei publice in PIB este sub 70 la suta si evaluata la BBB, dar ar putea creste in urmatorii ani. Care este opinia Coface in aceasta privinta?

Marie Albert, Coface: Intr-adevar, nivelul datoriei este in prezent ridicat pentru cele mai multe dintre tarile periferice mentionate (aproape de sau in mod clar peste 100%), dar dupa cum am explicat mai inainte, PIB-ul este de asteptat sa recupereze mai repede in Portugalia si Spania, ceea ce nu este cazul si pentru Grecia. Prin urmare, scenariul Coface vizeaza o stabilizare ori o scadere a datoriei ca procent din PIB pentru aceste economii. Desigur, intr-un scenariu ceva mai negativ, de exemplu, daca tensiunile financiare revin si va exista o cerere externa mai putin dinamica decat s-a anticipat, care ar putea afecta ritmul cresterii economice, aceasta datorie calculata ca pondere in PIB ar putea crea dificultati.

Wall-Street.ro: Care sunt cele mai impotante riscuri cu care aceste tari si, implicit Zona Euro, s-ar putea confrunta in urmatoarea perioada?

Marie Albert, Coface: Unul dintre cele mai importante riscuri din perioada urmatoare pentru aceste tari este cel politic: accentuat de cresterea populismului, legat de epuizarea populatiei de a se confrunta cu masurile de austeritate si cresterea ratei somajului. Euroscepticismul a crescut in multe tari, mai ales in Italia. Anul viitor va fi caracterizat si de alegeri importante in Portugalia si Spania, unde, de exemplu, exista o puternica incertitudine cu privire la situatia politica, in ceea ce priveste alegerile regionale si aliantele locale de dupa alegeri. Exista riscul ca Podemos (un partid politic de stanga) sa devina parte dintr-un guvern de coalitie. Atat Syriza cat si Podemos solicita masuri mai putin restrictive, dar contrar Syriza, Podemos nu este un partid eurosceptic.

Riscul unei reaparitii a tensiunilor financiare legate de un posibil Grexit este, de asemenea, unul important, care poate avea un impact negativ asupra economiilor din Zona Euro (prin “spread”) si asupra increderii. Pe termen lung, economiile periferice ar trebui sa ia in calcul provocarea de a corecta dezechilibrele ramase. De exemplu, in Spania, exista inca o datorie externa mare, care apasa pe nivelul cererii si sunt prea multi someri (multi oameni sunt someri de lunga durata). Impulsionarea potentialului de crestere economica ramane, de asemenea, o provocare.

Wall-Street.ro: Considerati ca actualele masuri de austeritate (noile masuri, de fapt)impuse Greciei de catre creditorii internationali (implicit vanzarea de active) vor avea ca efect stabilizarea economica a tarii? Cunoscut drept un opozant energic al masurilor de austeritate, fostul ministru de finante grec Yanis Varoufakis declarat intr-un interviu faptul ca Spania ar putea ajunge la fel ca Grecia, daca i se impun aceleasi politici de austeritate.

Se invarte roata insolventei in Zona Euro: urmeaza alte tari PIIGS?Se invarte roata insolventei in Zona Euro: urmeaza alte tari PIIGS?

Marie Albert, Coface: Economia elena a suferit deja foarte mult de inceputul acestei crize, odata cu diminuarea PIB, cresterea puternica a somajului, scaderea salariilor s.a.m.d..

Indicatorii macroeconomici pentru Grecia s-au deteriorat in ultimele luni (increderea mediului de afaceri, productia industriala s.a.m.d.). Un raport recent asupra creditului bancar evidentiaza primele consecinte ale impactului inchiderii bancilor si a masurilor de control al capitalului: in luna iulie, indicele sentimentului economic a scazut de la 90,7 la 81,3 (cel mai slab rezultat din octombrie 2012). De asemenea, avansul PIB in al doilea trimestru din Grecia ar trebui sa fie foarte dezamagitor. Dar, situatia din Grecia nu pare sa aiba un impact atat de semnificativ asupra restului Zonei Euro (sentimentul economic in Zona Euro a crescut de la 103,5 la 104).

In acest context, noile masuri convenite in acordul recent nu vor ajuta cresterea pe termen scurt, dar ar trebui sa imbunatateasca situatia pe termen lung si sa corecteze dezechilibrele, ceea ce este, de asemenea, o prioritate. Cu aceste masuri anuntate, finantele publice elene se afla intro situatie mai dificila decat se anticipa cu o luna in urma. O crestere de 1% a PIB in acest an va fi un obiectiv extrem de provocator si sunt necesare adoptarea unor masuri suplimentare, care vor spori riscul unei recesiuni profunde si ar putea fi ineficiente in diminuarea datoriei. La eforturi bugetare mai mari, intr-un context de activitate economica deteriorata, FMI a estimat ca datoria publica in PIB va ajunge la 170% in 2022. Situatia ar putea deveni si mai dificila, in cazul unui Grexit, care va duce la devalorizare si un impact negativ asupra economiei.

Reformele de pe piata pensiilor din Grecia, a pietei de produse, cu privire la modernizarea administratiei publice, la programul de privatizare si consolidarea sectorului financiar sunt, de asemenea, cu impact pozitiv pe termen lung, dar ar trebui sa fie costisitoare pe termen scurt. Principala provocare este acum punerea in aplicare a acestor reforme.

Wall-Street.ro: Cum ar fi mai castigata zona euro pe temren mediu si lung in cazul celor doua scenarii: Grecia iese din Zona Euro sau datoriile sunt rostogolite la nesfarsit?

Marie Albert, Coface: Este esential de amintit faptul ca o iesire a Greciei nu reprezinta un scenariu favorabil pentru aceasta tara si nici pentru Zona Euro. Cu toate acestea, impactul unui Grexit asupra Zona Euro ar trebui sa fie unul modest:

Zona Euro este mult mai putin “legata” de Grecia decat a fost in perioada 2011-2012, in conditiile in care sectorul privat (si in special bancile) nu mai este expus la datoria publica elena (care este detinuta in prezent de alte guverne si institutii internationale), in timp ce legaturile comerciale raman la un nivel slab (Grecia reprezinta mai putin de 0,5% din exporturile tarilor din Zona Euro). Cu toate acestea, increderea mediului de afaceri ar putea fi afectata, ceea ce va amplifica dificultatile comerciale si in plus, moneda euro se va deprecia probabil in continuare.

Cu toate acestea, Zona Euro dispune de cateva “plase de siguranta” importante, care nu au existat inainte de criza datoriilor suverane. Daca va fi necesar, BCE ar putea cumpara mai multe obligatiuni pentru a ajuta tarile mai vulnerabile prin programul de relaxare cantitativa (QE) pentru a evita inasprirea conditiilor de creditare si pentru injecta lichiditate (LTRO) sau prin punerea a Outright Monetary Transactions (OMT) in caz de atac speculativ. Mai mult, ESM este operațional. O crestere a spread-urilor ar urma sa fie, prin urmare, limitata. De asemenea, o scadere a pietei de capital ar putea fi importanta pe termen scurt, chiar daca un colaps este putin probabil.

Dar, costul unui Grexit ar putea fi mult mai important, pentru ca ar creea un precedent periculos: ar insemna ca aderarea la Zona Euro nu implica un statut permanent, iar cresterea populismului consolideaza acest risc. Ar stopa, de asemenea, procesul constructiei Europene, care ar putea cantari mult in atractivitatea Zonei Euro pentru investitori.

Dimpotriva, (dar, acest scenariu pare destul de putin probabil), exista, de asemenea, posibilitatea ca teama de contagiune sa duca la o crestere a integrarii in Zona Euro, de exemplu, cu privire la deciziile bugetare si fiscale, care ar putea genera mai multa stabilitate in uniunea monetara. Cu toate acestea, Grecia se mentine o problema geopolitica importanta, din cauza situatiei sale geografice.

Devine dificil de a compara efectul unei Grexit (deja greu de estimat) si o rostogolire permanenta a datoriei. Intr-adevar, o rostogolire a fost mentionata drept solutie, deoarece intr-un sens anume, nu reprezinta un default (creditori nu ar avea pierderi), dar acest argument nu este unul consensual, pentru ca daca reprezinta un raspuns la o problema de lichiditate sau solvabilitate ar putea fi considerat drept un default pana la urma.

12 august, Zf.ro: Adrian Vasilescu, BNR: Cum îşi dau mâna minciuna şi frivolitatea în discursuri publice

Fără să fie o premieră, pentru că de mai mulţi ani numeroase discursuri publice suferă degradări semnificative din cauza abuzului de minciuni şi frivolităţi, vedem cum dezbaterea legată de proiectul de lege privind Comitetul de Macrostabilitate a alunecat în acest sens rău de tot. Pe panta degradării, desigur.

Să judecăm. Am intrat deja în a doua săptămână de când un proiect de lege elaborat de Guvern – vizând înfiinţarea în România a unui Comitet care să asigure „coordonarea în domeniul supravegherii sistemului financiar naţional, prin stabilirea politicii macroprudenţiale“ – a stârnit dezbateri înfocate. Totul plecând de la o stipulaţie: aceea că onorabilul Comitet – ce va fi condus de un Consiliu din care vor face parte guvernatorul BNR, prim-viceguvernatorul, doi viceguver­natori şi econo­mistul şef al BNR, preşedintele şi prim-vicepre­şedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară şi doi reprezentanţi ai Guvernului desemnaţi de premier – îl va avea ca preşedinte pe guvernatorul Băncii Naţionale. Fapt asociat cu închipuirile unor cunoscuţi analişti, care, fără să fi citit proiectul de lege, au comentat public ce au auzit prin „telefonul fără fir“. Şi anume: 1) că respectivul Comitet va emite „recomandări obligatorii“ pentru Guvern; 2) şi că, în consecinţă, guvernatorul Mugur Isărescu va fi „deasupra Guvernului“.

De aici, de la aceste afirmaţii neadevărate, a început nebunia. Alţi analişti şi comentatori, cărora li s-au adăugat oameni politici din partide parlamentare, unii deţinând funcţii la vârf, care de asemenea n-au citit proiectul de lege, dar au auzit ce au comentat alţii, s-au aruncat în vâltoarea acestei înfocate dezbateri. Şi astfel publicul, îndeobşte derutat şi confuzat, a aflat că:

• guvernatorul BNR va putea cenzura iniţiativele incomode ale Guvernului, precum mult disputatul cod fiscal;

• înfiinţarea acestui comitet „reprezintă o încercare transparentă de subminare a suveranităţii naţionale“;

• „se pare că acest Comitet preia conducerea şi nu numai că poate împiedica, dar poate să impună decizii Guvernului“;

• „un monstru juridic precum acest Comitet Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială denaturează grav sistemul instituţional democratic românesc, deoarece respectivul Consiliu devine un organism deasupra acţiunii şi controlului puterii legislative, ceea ce nu poate fi acceptat“;

• „nu pot nouă oameni, cât ar fi de buni şi de bine intenţionaţi, să decidă tot, deasupra Guvernului, deasupra Parlamentului“…

Vă propun să citiţi cu atenţie proiectul de lege. Este publicat şi pe site-ul BNR. Şi vă veţi convinge că niciuna dintre aceste afirmaţii greu de calificat nu există în acest document.

În acest caz, dacă oameni ei înşişi buni şi bine intenţionaţi, unii având responsabilităţi importante în mari partide parlamentare, au făcut în spaţiul public astfel de afirmaţii fără nicio legătură cu prevederile proiectului de lege, explicaţia nu poate fi decât una singură: s-au lăsat înşelaţi de cei care s-au grăbit să intoxice opinia publică. Unii inventând pur şi simplu stipulaţii pe care legea nu le cuprinde. Alţii, creduli, au umflat afirmaţiile celor dintâi. Şi aşa a pornit „telefonul fără fir“.

Ce remarc? Un şir modest de minciuni – şi probabil că sunt minciuni din moment ce analişti care au citit ceva în proiectul de lege spun cu totul altceva în comentarii făcute la TV, la radio ori scrise în ziare şi mai cu seamă pe bloguri. Şi un şir lung de frivolităţi – pentru că nu cred că există un alt cuvânt mai potrivit care să definească discursurile lipsite de seriozitate şi, în ultimă instanţă, de temeinicie născute din prestaţia uşuratică a unor analişti (aşa îşi spun ei) ce vorbesc cu dezinvoltură despre un document (proiectul de lege privind Comitetul de Macrostabilitate) pe care nici nu l-au citit şi nici nu ştiu nimic despre cum s-a născut acest document, care îi sunt rădăcinile şi care îi sunt cu adevărat scopurile. Dar îl „analizează“;  de fapt, îl înfierează. Au prins câte un crâmpei de informaţie din discursurile altora (nici ei bine documentaţi) şi încearcă să reconstituie întregul univers al proiectului de lege din cioburi exprimând puţina lor imaginaţie. Numai aşa s-a putut ajunge la o frază, pe care am citit-o marţi într-un comentariu al domnului Dan Coste, a cărei explicaţie e imposibil de dat. Citez: „Comitetul acela stupid de macrostabilitate (că de ce nu-şi fac şmecherii respectivi o fundaţie, dacă tot vor să aibă păreri?), care a stârnit controverse cu duiumul“…

Mult mai departe cu închipuirea ajunge însă profesorul Radu Golban, care scrie: „În timp ce întreaga lume fuge de Statul Islamic, liderii de la Bucureşti au adoptat prin înfiinţarea Comitetului Naţional pentru Supravegherea Macroprundeţială un model de guvernare al înţelepţilor de pe Lipscani din templul economiei, cunoscut doar în statele teocratice“… Domnul Golban nu se dezminte. Aşa cum singur se prezintă, s-a născut la Timişoara, a emigrat în Germania în 1988, dobândind cetăţenia germană, apoi s-a stabilit în Elveţia. Publicul din ţara noastră îl cunoaşte din câteva dezbateri televizate, în care a vorbit despre o datorie istorică a Germaniei către România, pe care domnia sa ar fi descoperit-o în arhivele Băncii Reglementelor Internaţionale de la Basel. A tot povestit şi repovestit propria versiune a datoriei Germaniei faţă de România, deşi la Banca Naţională s-a întâlnit cu guvernatorul şi cu alţi specialişti, i s-au arătat documente şi i s-au dat explicaţii detaliate. Mai mult, Banca Naţională a organizat şi o dezbatere comună cu Academia Română, în care a fost analizată detaliat această problemă. Domnul Golban nu a renunţat însă la versiunea domniei-sale. Ceea ce mă face să cred că nu va renunţa nici la versiunea privind Comitetul de Macroprudenţialitate.

Adevărul însă nu are nimic comun cu astfel de născociri. Şi, mai ales, Comitetul în cauză nu se va ocupa cu „supravegherea a orice“ , cum am citit ieri într-un comentariu din www.ziarulnatiunea.ro. Un lucru e cert: Comitetului de Macrostabilitate îi revin 11 atribuţii, toate subordonate unui obiectiv fundamental: „salvgardarea stabilităţii financiare“. Având dreptul să emită recomandări adresate BNR şi ASF, dar şi Guvernului. Interesant de observat că în ceea ce priveşte Guvernul, recomandările vor fi emise în vederea iniţierii, în condiţiile legii, a unor proiecte legislative în scopul menţinerii stabilităţii financiare. Dar toate cele trei autorităţi, către care se vor îndrepta astfel de recomandări, vor fi obligate fie să dea curs recomandărilor, fie… să comunice Comitetului motivele pentru care nu consideră aplicabilă recomandarea. De unde, atunci, ideea cu supraguvernul?

Apropo de afirmaţia profesorului Golban, care scrie că modelul Comitetului de Macrostabilitate ar fi cunoscut doar în state teocratice, merită să subliniez apăsat că şi modelul, şi rădăcinile lui sunt europene. Iar către un astfel de model au condus lecţiile crizei. În Uniunea Europeană sunt 28 de state. Dintre ele, în 24 de state astfel de Comitete funcţionează deja. Numai în patru state, între care şi România, lucrurile nu sunt încă finalizate. Sunt însă deja elaborate proiectele de lege. Voi remarca, de asemenea, că în fiecare dintre cele 28 de state ale Uniunii Europene modelul a căpătat anumite particularităţi, fiind astfel adaptat specificului organizării supravegherii financiare dintr-o ţară sau alta. Dar pretutindeni băncii centrale îi revine un rol extrem de important.

În 13 state (Belgia, Cipru, Cehia, Estonia, Grecia, Ungaria, Irlanda, Letonia, Lituania, Malta, Portugalia, Slovacia, Regatul Unit) Comitetul funcţionează în cadrul băncii centrale. În două state (Finlanda şi Suedia) îşi are baza în cadrul Autorităţii de Supraveghere Financiară. Iar alte 13 ţări (Austria, Bulgaria, Croaţia, Danemarca, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Slovenia, Spania şi România) au optat pentru Comitete care să funcţioneze separat, reunind însă specialişti din banca centrală, ASF şi Guvern. În ceea ce priveşte preşedinţia, în Germania bunăoară revine Ministerului de Finanţe, dar guvernatorul are drept de veto. La fel în Franţa, însă numai guvernatorul băncii centrale are puterea de a propune activarea de măsuri. În celelalte ţări, preşedinţia revine băncii centrale.

Dincolo de graniţele Uniunii Europene, în Elveţia, ţara care l-a adoptat pe domnul Golban, banca centrală, Autoritatea de Supraveghere şi Guvernul colaborează deja pentru  întărirea stabilităţii financiare, tendinţa fiind înfiinţarea unui Comitet Naţional.

Şi dacă acesta este adevărul, în ce scop opinia publică din România este informată că modelul Comitetului de Macrostabilitate, în curs de formare, ar fi un monstru cunoscut doar în state teocratice?

12 august, Bogdan Olteanu, postare pe opiniibnr.ro: Despre mandatul BNR

De ce e importantă discuția despre mandat – pentru că instituțiile sunt constrânse, potrivit principiului democratic al separației și echilibrului puterilor în stat, să își exercite acțiunea în limita mandatului lor constituțional/ legal.

Suveranitatea aparține poporului, care o exercită direct prin referendum[1], respectiv indirect prin organe reprezentative alese. Acestea, i.e. Parlamentul la nivel național, pot înființa prin lege[2] autorități publice, cărora le transferă exercitarea unor prerogative ale suveranității.

În mod esențial, orice asemenea transferuri vizează exclusiv exercitarea prerogativelor în numele statului, iar nu deținerea lor absolută. Totodată, transferul va fi întotdeauna de strictă și limitată interpretare, iar autoritatea în cauză este prohibită de la a își extinde mandatul.

În cazul Băncii Centrale – Banca Națională a României, Parlamentul a emis, de-a lungul timpului, o serie de legi[3] prin care a acordat instituției personalitate juridică, autoritate și responsabilități. În prezent, legea în vigoare este Legea 312/ 2004 privind Statutul Băncii Naționale a României. Aici găsim statutul juridic, obiectivul și atribuțiile, instrumentele legale, modalitatea de asigurare a conducerii și administrării Băncii[4]. Altfel spus, de aici vom extrage mandatul legal al Băncii Naționale a României.

O întrebare cu răspuns mai puțin evident este cea legată de existența unui mandat constituțional al Băncii Centrale. Este o realitate că actuala Constituție a României nu face referiri la Banca Națională. Chestiunea este, de altfel, în atenția Parlamentului României, a cărui Comisie pentru revizuirea Constituției a introdus printre amendamentele adoptate consensual prevederi referitoare la existența, independența, prerogative esențiale ale Băncii Naționale a României.

Cu toate acestea, susținerea inexistenței unui mandat constituțional relevă o analiză îngustă ori interesată. Căci, precum în toate domeniile de legiferare, legislația internă trebuie interpretată coroborat cu și în subsidiar față de legislația europeană. Or, la nivelul legislației europene, Banca Centrală Europeană și Sistemul European al Băncilor Centrale[5] sunt instituite prin Tratatele Europene și au astfel dimensiune constituțională la nivel European și la nivelul fiecărui stat membru.

Astfel, Banca Centrală Europeană este instituită prin Tratatul privind Uniunea Europeană[6], Sistemul European al Băncilor Centrale este instituit prin Protocolul 4, iar atribuțiile acestora sunt stabilite prin Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene[7]. Fără preocupări polemice, invit la mai multă seriozitate în aprofundarea legislației europene înainte de a judeca baza instituțională a Băncii Naționale.

Putem astfel concluziona ca Banca Naționala a României are o bază instituțională constituțională (derivată din Tratatele europene) și legală, prin care îi sunt stabilite existența, statutul juridic, mandatul.

Dar cum definim mandatul?

Studiind legislația, vom vedea ca nu există o identificare legală specifică a mandatului BNR, după cum nu există o identificare în Tratate a mandatului BCE/ SEBC. Se vorbește despre obiectiv fundamental[8] ori principal[9], despre atribuții principale, despre misiuni fundamentale, despre abilitări. Ca o primă observație, legislația românească este compatibilă, în această privință, cu reglementările europene de ordin superior.

Pentru a delimita mandatul Băncii va trebui, pentru început, să facem o distincție între abordarea juridică și abordarea economică, respectiv între mandatul legal și obiectivul politicii monetare.

 

În ce privește obiectivul politicii monetare, Banca Națională a României, asemenea BCE și celorlalte Bănci Centrale europene cu politică monetară proprie[10], are un obiectiv unic – definit ca obiectiv fundamental, respectiv asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Situația stă diferit în Statele Unite, unde Banca Centrală (FED) are un obiectiv dual de politică monetară – asigurarea stabilității prețurilor și a “full employment”[11]. Din punctul de vedere al economiștilor, politica monetară este elementul central de analiză, cel în jurul căruia au apărut modele și s-au construit dispute, în întreg secolul scurs de la începerea procesului de abandonare a etalonului aur la nivel mondial.

Concentrarea economiștilor asupra dimensiunii de politică monetară nu este însă ratificată legislativ. În practica instituțională nu există Bănci Centrale al căror mandat să fie limitat exclusiv la atingerea obiectivului de politică monetară. Legiuitorul competent, fie el național ori supranațional (European), a găsit o serie întreagă de alte responsabilități pe care să le instituie în sarcina bancherilor centrali, suma acestor responsabilități, adăugate și de regulă subsidiare obiectivului de politică monetară, constituind mandatul Băncii.

Astfel, pe lângă obiectivul fundamental al asigurării și menținerii stabilității prețurilor[12], Banca Națională a României are un set de atribuții[13]. Prima dintre ele – “elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb” – urmărește tocmai realizarea obiectivului principal. Celelalte însă instituie domenii diferite de responsabilitate:

• emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României – seniorajul, până la urmă primul mandat în ordine istorică, al Băncilor Centrale;
• stabilirea regimului valutar și supravegherea acestuia;
• administrarea rezervelor internaționale ale României;
• asigurarea stabilității financiare prin:
• autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit;
• promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți;
• sprijinirea politicii economice generale a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului fundamental al Băncii (aceasta din urma stabilită prin art. 2 (3) din Statut);
• alte atribuții stabilite prin legi speciale – v. rezoluția bancară etc.

Pentru a concluziona, mandatul Băncii Naționale a României este unul complex, multidimensional. Chiar dacă nu are mai multe obiective fundamentale de greutate egală (v. exemplul FED), BNR are mai multe prerogative, iar obligația Băncii este urmărirea lor simultană, atât pentru că toate au caracter legal, cât și pentru ca ele sunt interdependente. Nu poți avea stabilitatea prețurilor pe termen lung în lipsa stabilității financiare, și nici în condițiile unui eșec al politicilor economice generale ale statului.

Pornind acum de la considerentele teoretice dezvoltate mai sus, să analizăm două afirmații publice recente referitoare la mandatul Băncii Naționale.

Prima denotă o neînțelegere a legislației privite în ansamblul său. Într-un articol lung[14] asupra proiectului de lege privind supravegherea macroprudențială a sistemului financiar național[15], avocatul Piperea invoca faptul că “Banca Națională a României nu există în Constituție”. Afirmație corectă pentru un motor informatic de căutare, afirmație descalificantă pentru un profesionist prin eludarea evidenței juridice. BNR nu există în textul Constituției României, adoptate în 1991 și revizuite în 2003 (anterior aderării la Uniunea Europeană), potrivit abordării instituționale din acele momente și condiții istorice. BNR este însă parte a cadrului constituțional al României prin prevederile Tratatului privind Uniunea Europeana și ale Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene, arătate mai sus, care sunt izvor al dreptului constituțional românesc și parte integrantă a cadrului constituțional al țării.

Cea de-a doua se referă la o postare a economistului Florin Cîțu[16]. Acolo, dl. Cîțu ridica, pe lângă întrebări de ordin economic ce nu fac obiectul articolului de față, o chestiune instituțională extrem de serioasă. Anume, analizând ultimul comunicat de politică monetară al BNR, și oprindu-se asupra frazei “CA al BNR reafirmă că deciziile sale vizează asigurarea stabilității prețurilor pe termen mediu într-o manieră care să sprijine creşterea economică într-un cadru macroeconomic sustenabil, în condiții de păstrare a stabilității financiare.”, autorul se întreba în ce măsură Banca poate trece dincolo de ceea ce îi definește ca “mandat clar”, respectiv asigurarea stabilității prețurilor pe termen mediu. Or, continuă dl. Cîțu, adăugarea elementelor privitoare la “cadrul economic sustenabil” și respectiv “păstrarea stabilității financiare” ar semăna foarte mult cu extinderea mandatului BNR fără schimbarea Statutului.

Aici, desigur, economistul a căzut în capcana confuziei prezentate mai devreme. Mandatul Băncii nu se limitează la obiectivul său fundamental, iar Banca Națională este chemată să asigure urmărirea îndeplinirii tuturor atribuțiilor ce îi sunt instituite. Revenind la cele arătate anterior, Banca Națională a României are obligația legală de a asigura stabilitatea financiară (prin instrumentele supravegherii și reglementării prudențiale, respectiv bunei funcționari a sistemelor de plăți) – trasată prin art. 2, alineatul 2, litera b) din Statut, respectiv obligația legală de a sprijini politica economică generală a statului (fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental).

Recitind, într-o logică juridică facilă și pentru cei din afara profesiei, Banca Națională a României are obiectivul fundamental al asigurării și menținerii stabilității prețurilor, urmărind totodată asigurarea stabilității financiare și creșterea economică într-un cadru sustenabil[17].

Dacă această formulare corespunde celei din Comunicat, atunci argumentul încadrării acțiunii (și comunicării) BNR în mandatul său legal este susținut.

 

13 august, Florincitu.wordpress.com: Din nou despre mandatul BNR

Domnul Bogdan Olteanu prezinta in detaliu vizunea domniei sale asupra mandatului BNR. In opinia respectiva dl Olteanu raspunde pe final si unei intrebari pe care o puneam in opinia postata de mine saptamana trecuta.

Pe scurt dl Olteanu spune : “Recitind, într-o logică juridică facilă și pentru cei din afara profesiei, Banca Națională a României are obiectivul fundamental al asigurării și menținerii stabilității prețurilor, urmărind totodată asigurarea stabilității financiare și creșterea economică într-un cadru sustenabil”.

Sa vedem acum ce spune comunicatul BNR si sa comparam: “CA al BNR reafirmă că deciziile sale vizează asigurarea stabilității prețurilor pe termen mediu într-o manieră care să sprijine creşterea economică într-un cadru macroeconomic sustenabil, în condiții de păstrare a stabilității financiare.”

In comunicat stabiliatea preturilor este CONDITIONATA de cresterea economica intr-un cadru macroeconomic stabil. In plus stabilitaea preturilor trebuie atinsa in conditii de pastrarea a stabilitatii financiare.

Doar ca in statulul BNR scrie clar: “Totodată, BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.”

Vedeti diferenta? In comunicat BNR conditioneaza stabilitatea preturilor de cele doua situatii. Statul BNR spune ca aceste conditii sunt importante DOAR in situatia in care politica economica generala a statului nu intra in conflict cu stabilitate preturilor.

Sa va dau un exemplu. Sa zicem ca inflatia este mai mica decat tinta. Sa presupunem ca BNR estimeaza o inflatie mai mica decat tinta in urmatoarele trimestre. Dintr-o data BNR observa un soc (relaxare fiscala, crestere dinamicii creditari etc) si raspunde imediat la acest soc printr-o politica monetara si mai restrictiva – inflatie sub tinta inseamna ca poltica monetara a fost mai restrictiva decat o cereau conditiile economice in trecut. BNR raspunde la soc pentru ca presupune ca o relaxare fiscala, de exmplu, va pune in pericol macrostabilitatea pe termen mediu si lung. In acest exemplu banca centrala reactioneaza la un soc printr-o politica monetara restrictiva desi estimare de inflatie spunea ca o politica monetara relaxata era optima. (vezi Macroprudential Policy in a Microprudential World, J.C. Williams,FRBSF, 28 May 2015 si Svensson, Lars E.O. 2013. “Some Lessons from Six Years of Practical Inflation Targeting.” Sveriges Riksbank Economic Review 2013(3), pp. 29–80.)

Avem doua probleme din punctul meu de vedere. In primul rand stabilitatea preturilor nu trebuie sa fie conditionata de alte obiective secundare ala bancii centrale. Iar in al doilea rand avem nevoie de o definitie cat mai clara a ceea ce inseamna macroeconomic sustenabil si stabilitate financiara.

De fapt aceeasi problema este ridicata si de domnul Bogdan Olteanu in 2012:

“Notiunea de macrostabilitate, ori de stabilitate financiarã, duce încã lipsa unei definitii rationale. Pânã atunci ne putem multumi cu una institutionalã: stabilitatea financiarã ca lipsã a instabilitãtii financiare.” – Caiete Juridice ale BNR.

O defnitie institutionala nu este optima, chiar si pt cei care nu sunt economisti, mai ales intr-o tara ca Romania. O astfel de defintie lasa prea mult loc la interpretari si din punctul de vedere al societatii are costuri reale. Am aratat mai sus un exemplu. Un alt exemplu relevatn este istoria din ultimii 25 de ani de politica monetara care arata ca este nevoie de repere transparente si usor de inteles de societate. De exemplu, pana in 2005 BNR nu a avut o tinta de inflatie clara iar acest lucru s-a vazut in faptul ca BNR a preferat mereu sa permita o crestere a preturilor pentru a sustine derapaje ale politicii fiscale. Publicarea unei tinte de inflatie a responsabilizat banca centrala.

Si pentru ca tot am ajuns la tinta de inflatie, banca centrala spune: stabilirea ţintei de inflaţie de către BNR în consultare cu guvernul. Poate cineva sa ma indrepte catre minuta, documnetul cara arata ca exista aceasta consultare? Mai mult exista studii la BNR sau guvern care sa arate cum a fost aleasa tinta de inflatie?

13 august, Adevarulfinanciar.ro: Vă amintiți de “Tigrii Asiatici”? Condițiile unei noi crize financiare mondiale sunt întrunite

2 iulie 1997 – Banca centrală a Thailandei eșua în încercarea de a apăra cotația monedei naționale, baht, în fața atacurilor speculative și trecea la flotarea liberă a acesteia. Această mișcare a declanșat colapsul economic și financiar al țării, care s-a propagat precum un joc de domino în economiile din întreaga regiune.

Efectele au fost extrem de dureroase: prăbușirea PIB-ului în statele asiatice, falimentul companiilor supraexpuse la riscurile de schimb valutar și acceptarea condițiilor aproape înrobitoare ale FMI pentru primirea sprijinului financiar de urgență pentru redresarea economiilor. Aceasta este pe scurt istoria crizei financiare din 1997-1998 care a devastat pur și simplu economiile asiatice, cele mai prospere state din lume, supranumite „Tigrii Asiatici”.

Dezastre în lanț

Criza asiatică a izbucnit cu o violență ieșită din comun într-un moment care nu anunța un crah de asemenea amploare. Din cauza asemănării cu un urgan izbucnit din senin, a fost descrisă ca o „furtună perfectă”: o intersectare și potențare ale unor condiții care nu doar au creat turbulențe financiare și economice, dar care și-au amplificat impactul.

Printre cauzele-cheie declanșatoare s-au numărat menținerea unor rate fixe sau semifixe de schimb în țări ca Thailanda, Indonesia și Coreea de Sud; mari deficite de cont curent care au pus presiune pe cursul de schimb și au indus atacurile speculative; ratele înalte ale dobânzilor care au încurajat companiile să se împrumute la dobânzi mai mici în valute străine pentru ca fondurile astfel obținute să le investească, cu doze înalte de risc.

Citiți și: Înapoi la criza din 2008? Se înmulțesc semnalele de recesiune globală

Dacă ar fi să folosim un termen din fizică, ratele fixe de schimb au inițiat o reacție în lanț care s-a propagat prin intermediul creditelor făcute în exces în monedă străină și a căror utilizare nu a fost controlată, ceea ce a dus la dezastru. Când băncile centrale nu au mai avut rezerve pentru a-și proteja monedele naționale, au trecut la flotare liberă.

Sub asaltul acțiunilor speculative, acestea s-au depreciat puternic, indiferent că se numeau bhat, won sau rupii. De exemplu, dacă un dolar valora 2.342 de rupii în 1996, în 1998 cursul de schimb era de peste 10.000 de rupii. Ca urmare, companiile care aveau credite uriașe contractate în dolari nu le mai puteau rambursa din veniturile obținute pe piața internă.

Reducerea creditelor neperformante și eliminarea activelor cu probleme din bilanțuri au fost obiectivele politicilor economice o lungă perioadă după criză.

Trecutul din prezent

În prezent, situația este diferită – majoritatea economiilor asiatice au excedente la conturile curente, asigurându-și în timp rezerve solide de valută pentru a spijini moneda locală. Au fost făcute reforme financiare, iar creditele neperfomante s-au redus.

Însă, în ciuda îmbunătățirii finanțelor din regiune, ritmul de creștere s-a diminuat considerabil. China, cea mai puternică economie emergentă, a fost nevoită să inițieze deprecierea monedei pentru a-și păstra competitivitatea.

Citiți și: Când economia Chinei încetinește, SUA tușește, iar Uniunea Europeană are gripă

Ieftinirea exporturilor chinezești va afecta economiile asiatice care-și crescuseră exporturile. La rândul lor, acestea vor fi nevoite la rândul lor să scadă cursul de schimb pentru a rămâne competitive. Astfel se va înteții războiul valutar prin intrarea Chinei pe teren.

În decembrie 2014, Banca Reglementelor Internaționale a tras un semnal de alarmă privind riscurile asociate cu tranzacțiile globale de tip „carry trade” – împrumuturi într-o valută străină pentru investiții.

Se estimează că, din 2000 încoace, volumul unor asemenea tranzacții a crescut de patru ori, până la 9.000 miliarde USD, depășind de 5,5 ori ritmul de creștere economică global. Criza asiatică a valutelor din 1997, de exemplu, a fost amplificată de desfășurarea unor asemenea tranzacții, cu o valoare cuprinsă între 300 și 500 de miliarde de dolari

La riscurile obișnuite ale unei investiții, la investițiile realizate în monedă străină se adaugă riscul de schimb valutar. Iar declanșarea războiului valutar este un factor de mare risc pentru ca scenariul din 2007 să se repete.

13 august, Adevarulfinanciar.ro: Macroapocalipsa după Snyder sau Cele 12 semne ale unei tot mai posibile Crize Financiare Globale

Ultima recesiune economică a fost anunțată de unii economiști cu mult timp înainte de falimentul băncii Lehman Brothers, Momentul Zero al crizei din 2008. Nouriel Roubini și experți ai FMI au atras atenția asupra pericolului extinderii creditelor subprime, însă nimeni nu a luat măsurile ce se impuneau.

S-ar putea ca și în prezent să aibă dreptate cei care prevestesc o nouă recesiune la nivel global. Deși economia mondială a depășit perioada de recesiune, pericolul nu este eliminat complet. Uniunea Europeană a trecut cu bine de criza generată de intrarea în incapacitate de plată a Greciei, iar indicatorii economiei SUA arată o revenire spectaculoasă.

Cu toate acestea sunt mulți care văd pericole ascunse în măsurile care au fost luat de guverne și băncile centrale pentru depășirea crizei. Chiar guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, atrăgea recent atenția că orice măsuri de încurajare a consumului trebuie luate cu maximă prudență.

Unul dintre argumente îl constituie pericolul unei crize economice globale, cu consecințe mult mai grave dacă populația și companiile ar avea un grad de îndatorare mai mare.

Michel Snyder, blogerul pe teme de macroeconomie, a identificat 12 semne ale unei recesiuni care ar trebui să se declanșeze la finele acestui an.

Iată-le!

1. Deprecierea yuanului a influențat creșterea dolarului, dar a afectat negativ acțiunile cotate pe Wall Street precum și bursele europene din cauza temerilor legate de izbucnirea unui nou război al valutelor și a încetinirii dezvoltării economiei chineze.
2. Unul dintre motivele pentru care banca centrală a Chinei devalorizează moneda îl constituie declinul exporturilor cu 8,3% în iulie. Schimburile comerciale la nivel global au cel mai rapid ritm de scădere, nemaiîntâlnit de la ultima recesiune.
3. După ce China a depreciat yuanul pentru a impulsiona exporturile, și alte state care se bazează pe exportul de mărfuri arată că vor adopta măsuri similare. Analiștii piețelor financiare vorbesc tot mai des de posibilitatea declanșării unui război valutar.
4. Este pentru prima dată în ultimii patru ani când media mobilă pe 50 de zile a principalului indice bursier Dow Jones a trecut sub media mobilă pe 200 de zile. Fenomenul este cunoscut în lumea brokerilor ca „intersecție mortală”, din cauza semnalului negativ. Brokerii consideră că se apropie momentul când cele mai multe concluzii ale analizelor tehnice vor reprezenta pentru investitori doar opțiunea „vinde”.
5. Prețul petrolului se apropie de minimul ultimilor șase ani. Contrar părerii inițiale care susținea că ieftinirea este un stimul economic, datele statistice arată contrariul. În decembrie 2014, Jeff Gundlach, care deține un important fond de investiții, a averizat asupra pericolului scăderii cotațiilor petrolului la 40 de dolari pe baril. „Sper ca barilul să nu ajungă la 40 de dolari sau chiar sub”, a spus Gundlach cu ocazia unei prezentări pentru investitori, „pentru că ceva va fi foarte, foarte în neregulă în lume, nu doar în economie. Consecințele geopolitice ar putea fi – să spunem direct- terifiante”.
6. În luna iulie, cartelul țărilor exportatoare de petrol, OPEC, a extras mai mult decât se estima, iar dacă va menține producția la acest nivel, prețul va ajunge la sfârșitul anului în jurul valorii de 30 de dolari pe baril. Majorarea livrărilor OPEC și scăderea cererii Chinei pentru materii prime energetice poate duce la ieftinirea petrolului până la 30 de dolari barilul.
7. Scăderea generalizată a cotațiilor mărfurilor din prezent este similară cu reducerile consemnate pentru materii prime în ajunul crahului bursier din 2008. După cascadoria financiară a Chinei de marți, cotația cuprului a atins un nou minim al ultimilor șase ani.
8. Criza creditelor din America de Sud se intensifică în 2015. Ratingul obligațiunilor emise de Brazilia a fost retrogradat la doar o treaptă de nivelul de junk, iar popularitatea președintelui țării sud-americane a ajuns sub 10%.
9. Chiar înaintea crizei financiare din 2008, aprecierea dolarului american punea presiune pe piețele emergente. Este exact ce se întâmplă în prezent. Bursele din economiile emergente au ajuns la minimul ultimilor patru ani, grație cascadoriei chineze de marți.
10. Nici în SUA economia nu stă pe roze. Volumul mărfurilor aflate în depozitele din SUA a ajuns în iulie la cel mai ridicat nivel de după ultima recesiune. Asta înseamnă că depozitele sunt ticsite de produse ce așteaptă să fie cumpărate într-o economie care încetinește rapid.
11. Ritmul de creștere al cheltuielilor de consum din SUA a atins un nivel minim multianual.
12. Percepția consumatorilor este negativă. Conform Institutului Gallup, numărul americanilor care consideră că economia se îndreaptă într-o direcție proastă îl depășește cu peste 50% pe al celor care cred că își revine pe plus.

Datele încep să contureze tot mai clar o criză financiară globală, care s-ar declanșa în sezonul de toamnă-iarnă 2015. Însă, după cum subliniază chiar autorul, faptul că este foarte probabil ca uneveniment să se producă, nu înseamnă neapărat că se va și întâmpla. Totul depinde ca un singur „eveniment” de o anumită natură să aibă loc pentru ca evoluția să ia o cu totul altă întorsătură.