10 august, Cursdeguvernare.ro: Lucian Croitoru / Despre Codul Fiscal și politica monetară

Despre reducerea TVA la alimente și alte băuturi nealcoolice, despre relaxările prevăzute de Codul Fiscal (nepromulgat de președintele României), și despre creșterea salariilor în sectorul bugetar – pe scurt despre relaxările fiscale – s-a discutat relativ puțin din perspectiva politicii monetare. Din această perspectivă, analiza s-a focalizat pe deflația temporară indusă de reducerea TVA.

Alte aspecte, cel puțin la fel de importante, deși au fost amintite au rămas mai degrabă insuficient explicate publicului și, mai ales, politicienilor, care încă mai pot decide asupra Codului Fiscal. Între aceste aspecte se includ (i) constrângerile pe care relaxarea fiscală le pune politicii monetare, problemă pe care eu am abordat-o tangențial pe 19 iunie (Croitoru, 2015) și (ii) calitatea și mărimea spațiului disponibil pentru relaxare, pe care a adus-o în discuție guvernatorul Isărescu (2015) cu ocazia prezentării Raportului asupra inflației pe 6 august.

În continuare arăt că spațiul rămas pentru relaxare în economia românească este disponibil numai pentru politica monetară, dar ar putea fi confiscat de politica fiscală[1]. Apoi, în strânsă legătură cu acest aspect, arăt că, dacă este dusă la cap așa cum este planificată, relaxarea fiscală pune o constrângere de neocolit pentru politica monetară. Regretabil, această constrângere ar face politica monetară indisponibilă, parțial și temporar. Așa cum s-a văzut în trecut în România și în alte economii emergente, o astfel de „pierdere” a politicii monetare poate fi rezultatul inevitabil al unui anumit context macroeconomic, de exemplu atunci când există intrări mari de capitaluri. Dar este inadmisibil ca „pierderea” să fie o consecință directă a politicii fiscale, mai ales în timpurile dificile pe care le trăim la nivel mondial.

Relaxarea monetară: singura economic necesară și posibilă

În articolul publicat pe 19 iunie am arătat că, (i) ratele dobânzilor egale cu zero în țările dezvoltate și (ii) creșterea economică la rate mai mari ca cele potențiale în România, așa cum se întâmplă de ceva timp, ar putea duce la pierderea ratei dobânzii ca instrument de politică monetară, ca în perioada 2006-2008 (Croitoru, 2015). Această pierdere apare din cauză că, pe de o parte, rata dobânzii ar trebui redusă pentru a evita intrări masive de capitalurilor străine private, iar pe de altă parte, rata dobânzii ar trebui crescută, pentru a evita apariția inflației după ce gap-ul negativ al PIB se va închide, cel mai târziu în 2016 (PIB actual va deveni egal cu cel potențial).

Am subliniat însă că, spre deosebire de perioada 2006-2008, în economia noastră, ca și în alte economii din UE, se întâmplă de câțiva ani ceva special care ar putea preveni pierderea ratei dobânzii ca instrument de politică monetară. Acest „ceva special” este procesul de reducere masivă a deficitului de cont curent (deficitului de economisiri). Reducerea are loc atât prin apariția persistentă a unui excedent de economisiri în sectorul privat încă din 2009, cât și prin diminuarea graduală a deficitului bugetar în ultimii ani.

De la 13,4 la sută din PIB în 2007, defictul de cont curent s-a redus la 0,4 la sută din PIB în 2014. În opinia mea, procesul este departe de a se încheia. Atât în sectorul privat, cât și în sectorul bugetar continuă să acționeze forțe care crează perspectiva reducerii deficitului de cont curent sau chiar a trecerii lui în surplus.

În sectorul privat, forța care explică apariția sustenabilă a excedentului de economisiri este „procesul de punere în secundaritate”, pe care l-am definit și explicat într-un studiu detaliat (Croitoru, 2015). În esență, acest proces are ca rezultat creșterea înclinației spre economisire. În sectorul public, dată fiind atingerea țintei de deficit structural de 1 la sută din PIB potențial încă din 2014, forța care asigură reducerea în continuare a deficitului bugetar sau chiar apariția unui surplus este creșterea producției, care reduce gradual, până la dispariție, gap-ul negativ al PIB. Cu alte cuvinte, această forță este chiar reducerea și, eventual, dispariția spațiului pentru relaxare fiscală. Astfel, orice creștere a deficitului bugetar peste nivelul rezultat din nevoia de a menține deficitul structural la 1 la sută din PIB potențial este nesustenabilă[2].

Pe măsură ce forțele menționate acționează împreună, România va ajunge să aibă excedent de economisiri, adică surplus de cont curent, chiar și după ce gap-ul PIB se va închide.

Convergerea către un excedent de economisiri a generat și încă generează presiuni pentru reducerea ratei naturale a dobânzii. Cu toate acestea, ratele dobânzii de pe piața monetară au fost, din 2013 și până în prezent, mai mici ca rata naturală. Acest rezultat reflectă combinația dintre prăbușirea deficitului de cont și politica BNR de reducere a ratei dobânzii de politică monetară și de gestionare a lichidității. Așa se explică, măcar parțial, de ce PIB a crescut cu rate actuale mai mari ca cele potențiale în 2013, 2014[3] și în prima parte a lui 2015.

În absența relaxării fiscale, probabil că deficitul de cont curent se va reduce și în anii 2015 și 2016, împingând rata naturală a dobânzii la niveluri și mai mici, eventual sub media ratelor dobânzii de pe piața monetară. Astfel se va crea necesitatea ca BNR să reducă rata dobânzii suficient pentru a nu încetini creșterea economică în perioada care a mai rămas până la închiderea gap-ului negativ al PIB. Astfel, închiderea gap-ului respectiv s-ar realiza la un nivel relativ scăzut al ratei dobânzii de politică monetară. Acest rezultat este dezirabil, deoarece reduce puterea cu care acționează constrângerea dată de nivelul redus al ratelor dobânzii în țările dezvoltate.

Concluzia analizei de mai sus este aceea că, până la închiderea gap-ului PIB, singura politică care a avut și încă ar putea avea nevoie de relaxare este politica monetară. Spațiul pentru relaxarea politicilor a reapărut după criză, în 2009, crescând până în 2012 și scăzând de atunci, cu șansa de a se epuiza cel mai târziu în 2016. Cauza care a determinat ca spațiul de relaxare în toată perioada din 2009 încoace să aparțină în întregime politicii monetare[4] este poziția prociclică a politicii fiscale înainte de criză. Cel mai recent ciclu de relaxare monetară a început în august 2013, adică în anul în care deficitul de cont curent s-a prăbușit la 0,8 la sută din PIB. El a fost însă încheiat prematur în trimestrul al doilea din 2015, din cauza politicii fiscale.

În condițiile menționare, continuarea ciclului de reducere a ratei dobânzii, eventual dublat și de scăderea rezervelor obligatorii, ar fi permis BNR să evite pierderea ratei dobânzii ca instrument de politică monetară, în viitor. Presupunând că nu ar fi apărut șocuri timpurii în anticipațiile inflaționiste ancorate deja la niveluri reduse, creșterea ratei dobânzii ar fi putut fi reluată odată ce PIB actual ar fi depășit nivelul potențial, probabil în bună sincronizare cu unele bănci centrale din țările dezvoltate.

Din păcate, ignorând total evoluțiile cererii interne, contului curent, perspectivele acestora, interacțiunile dintre ele și consecințele lor asupra gap-ului PIB, guvernul a decis o relaxare fiscală nejustificată economic. Reducerea TVA la alimente și băuturi nealcoolice de la 24 la 9 la sută a făcut necesar ca, pentru anul 2015, în loc de un deficit de 1,2 la sută din PIB, compatibil cu deficitul structural de 1 la sută din PIB, să se accepte 1,5 la sută din PIB[5]. În acest fel, închiderea gap-ului negativ al PIB s-a accelerat, cu costul îndepărtării de la ținta de deficit stuctural atinsă în 2014.

Noul Cod Fiscal este bun în principiu, deoarece dă mai mare claritate și coerență regulilor. Problema majoră vine de la cele șase măsuri care depășesc spațiul existent pentru relaxare, riscând să ducă deficitul bugetar la 4,6 la sută în 2016 și la 5 la sută în 2017 (Dumitru, 2015). În plus, s-a planificat o creștere substanțială a salariilor în sectorul bugetar. Aprobarea Codului Fiscal cu un procent de aprope 100 la sută în parlament a creat baza ca cele șase măsuri să fie incorporate în politica monetară, ceea ce a dus la stoparea ciclului de relaxare monetară. Astfel, politică fiscală a schimbat dramatic constrângerile pe care le avea politica monetară, cu consecințe negative pentru cadrul macroeconomic.

Constrângerea impusă politicii monetare de relaxarea fiscală

Pentru a înțelege constrângerea adăugată de relaxarea fiscală politicii monetare și modul în care aceasta ar putea duce la scoaterea parțială și temporară din joc a politicii monetare, este util să discutăm legătura dintre relaxarea politicilor și producția potențială.

În principiu, spațiul pentru relaxarea politicilor monetare și/sau fiscale este dat de gap-ul PIB. Dacă acesta este negativ (PIB actual este mai mic decât cel potențial), există spațiu pentru relaxarea politicilor (adică pentru politici anti-ciclice). Relaxările celor două politici nu pot depăși, separat sau împreună, spațiul disponibil pentru relaxare, fără ca inflația să se accelereze, iar contul curent să se deterioreze.

Când gap-ul PIB este egal cu zero, nu există spațiu pentru relaxare. În acest caz, o încercare de relaxare a politicii fiscale va fi imediat sancționată de o politica monetară care țintește inflația. În principiu, întărirea politicii monetare („sancționarea”) se face prin creșterea ratei dobânzii, dar și prin alte instrumente ale băncii centrale (de ex., intervenții pe piața valutară sau gestionarea lichidităţii), dacă țintirea nu este strictă. Întărirea politicii monetare va reduce cheltuielile private, compensând creșterea cheltuielilor[6] generată de relaxarea fiscală.

Relaxarea fiscală, așa cum este planificată acum, depășește spațiul disponibilși grăbește închiderea gap-uli PIB. Nu numai că nu mai rămâne spațiu pentru relaxarea politicii monetare, dar odată ce gap-ul s-a închis, politica monetară va trebui întărită (o relaxare cu semnul minus), astfel încât relaxarea fiscală (cu plus) adunată cu întărirea monetară (cu minus) să dea zero. În acest fel, politica fiscală a adăugat o constrângere pentru politica monetară.

Până aici, lucrurile par să poată fi reparate: o relaxare nesustenabilă de politică fiscală va fi corectată printr-o întărire a politicii monetare. Numai că întărirea politicii monetare s-ar putea dovedi imposibilă, dacă se ține cont și de constrângerea dată de nivelul redus al ratelor dobânzii de politică monetară din țările dezvoltate.

Cele două constrângeri duc politica monetară într-un colț. Ratele reduse ale dobânzii în țările dezvoltate (prima restricție) cer reducerea ratei dobânzii de politică monetară în România pentru a evita intrările masive de capitaluri atrase de diferențialul ratelor dobânzilor[7]. Așa cum s-a văzut în perioada 2006-2008, aceste capitaluri alimentează o combinație distructivă: pe de o parte apreciază leul, iar pe de altă parte, alimentează inflația și anticipațiile inflaționiste (nu prin deprecierea leului, cât prin efectul de stimulare a creşterii PIB peste nivelul potenţial). În schimb, relaxarea fiscală (noua restricție) face necesară creșterea ratei dobânzii, pentru a evita accelerarea inflației imediat ce efectul deflaționist temporar direct al reducerii TVA va dispărea[8].

Rezultatul final al acestei combinații de restricții este pierderea instrumentului numit rata dobânzii. Pe perioada pierderii instrumentului, din punct de vedere operaţional, ar fi ca și când am fi intrat în zona euro, dar nu am avea euro ca monedă. Se poate spune că dacă în ceea ce privește prima restricție nu aveam ce face, în ceea ce o privește pe cea de-a doua, ne-am făcut-o cu mâna noastră.

Un scenariu încă posibil

Având acest rezultat stabilit, să analizăm ce s-ar putea întâmplat dacă, s-ar evita relaxarea fiscală prin reducerea impozitelor de la 1 ianuarie 2016 (sau poate chiar mai devreme) și creșterea salariilor personalului bugetar.

Înainte de reducerea TVA la alimente și băuturi nealcoolice, ca și acum, PIB actual era mai mic ca cel potențial, creând spațiu exclusiv pentru relaxarea politicii monetare, așa cum am arătat în prima secțiune. Deoarece colectarea impozitelor s-a îmbunătățit, reducerea TVA la alimente și băuturi nealcoolice ar lăsa deficitul fiscal la nivelul anului 2014, adică la 1,5 la sută din PIB. Astfel, dacă surplusul sectorului privat ar rămâne la nivelul anului anterior, atunci, în lipsa altor modificări în politica fiscală, deficitul contului curent ar putea rămâne la 0,4 la sută din PIB. Mai mult, dacă investițiile publice se vor realiza în aceeași proporție față de program ca și anul trecut, nu ar fi exclus să apară un surplus de cont curent încă din 2015. Aceasta ar putea reduce rata naturală a dobânzii sub nivelul ratei medii a dobânzilor de pe piața monetară, probabil ea însăși mai mică decât în prezent.

În aceste condiții, relaxarea politicii monetare ar fi în continuare necesară. BNR ar trebui să reducă dobânda de politică monetară la nivelul ratelor dobânzilor din piața monetară. Cu alte cuvinte, în absența unei relaxări fiscale suplimentare introdusă prin Codul Fiscal sau prin creșterea salariilor din sectorul bugetar, BNR ar putea relua ciclul relaxării înainte de închiderea gap-ului PIB. Relaxarea monetară ar fi nu numai necesară din perspectiva stimulării producției, dar și posibilă, având în vedere că anticipațiile inflaționiste sunt ancorate la niveluri scăzute.

Evident, scenariul prezentat mai sus va putea fi verificat în practică dacă nu se va continua cu relaxarea fiscală. Chiar și în cazul regretabil în care s-ar continua cu relaxarea, scenariul nostru nu rămâne total neverificabil. Țări care nu au făcut mișcări bruște spre relaxarea fiscală, ca Polonia, care, de asemenea, pare să se îndrepte spre un surplus de cont curent, vor urma politici monetare care vor fi aproximări bune pentru ceea ce ar fi putut fi în România. Poate că profilul ratei dobânzii de politică monetară în Cehia, țară care a înregistrat un excedent de economisiri încă din 2014, este deja o anticipare a profilului traiectoriei ratei dobânzii de politică monetară care ar fi putut fi văzută în România.

În concluzie, ne aflăm la o bifurcație. Am putea încă să intrăm pe calea excedentului de economisiri (surplusului de cont curent), care să facă necesară relaxarea politicii monetare pentru o perioadă. Această abordare ar fi în linie cu constrângerea dată de nivelul redus al ratelor de politică monetară din țările dezvoltate. Așa am putea relua creșterea ratei dobânzii de politică monetară sincronizându-ne într-un grad mai favorabil cu țările dezvoltate.

Din păcate, relaxarea fiscală ar putea da brânci economiei pe cealaltă cale a bifurcației. Știm ce probleme apar pe acestă cale nerecomandabilă, căci am bătătorit-o înainte de 2008: deficit bugetar mare, pericole la adresa stabilității macroeconomice, deflație temporară înșelătoare în ceea ce privește formarea anticipațiilor (asta este în premieră) și, nu în ultimul rând, pierderea ratei dobânzii ca instrument de politică monetară.

Poate că atunci când a spus, pe 6 august, că trebuie să „redefinim politica monetară” după ce vedem „câtă relaxare monetară mai încape alături de relaxarea fiscală” (Isărescu, 2015), guvernatorul Isărescu s-a gândit, ca și mine în acest articol, că încă mai este posibil ca rațiunea să învingă.

10 august, Alina Gorghiu, postare pe Facebook:

 

Pentru prima oară după 1989, politicieni din toate partidele importante se vor așeza la aceeași masă pentru a discuta despre proiectele importante ale României. Am propus șase teme de importanță națională care nu au o încărcătură doctrinară, deci pot face obiectul unei înțelegeri între partide, indiferent de orientarea lor politică. Este vorba despre:

1. Stabilitatea macroeconomică a României;
2. Absorbția fondurilor europene;
3. Dezvoltarea infrastructurii și investițiile publice;
4. Reforma administrației publice;
5. Aderarea la spațiul Schengen;
6. Pregătirea agendei pentru preluarea în 2019 a președinției Consiliului UE.

Mă bucur că inițiativa noastră a primit un raspuns favorabil din partea liderilor politici. Le mulțumesc, în acest sens, președintelui UDMR, Kelemen Hunor, președintelui UNPR, Gabriel Oprea, președintelui PSD, Liviu Dragnea și copreședintelui ALDE, Călin Popescu Tăriceanu.

Vom demara aceste discuții de la o temă de actualitate, noul Cod Fiscal, așa cum a propus UNPR. Sunt de acord și cu propunerea PSD, ca într-o primă fază să facem o discuție la care să participe specialiștii partidelor. În a doua etapă, liderii formațiunilor politice vor decide, pe baza discuțiilor de specialitate, ce soluție va fi adoptată. Codul Fiscal este doar o parte din asigurarea macrostabilității economice a României. Trebuie să stabilim, de asemenea, în corelare cu noul Cod fiscal, ce majorări de salarii în sectorul bugetar pot fi efectuate în acest moment. Ulterior, sper să putem înainta și cu celelalte puncte de pe agenda înaintată de PNL care, firește, poate fi completată la cererea partidelor care vor participa la dezbateri. Toate aceste discuții trebuie să aibă un caracter public. Nu cred, de altfel, că vreun partid din cele care au răspuns inițiativei PNL va refuza transparența. Nu a fost încă finalizat calendarul tuturor consultărilor, dar acestea sunt detalii tehnice care vor fi, cu siguranță, stabilite în perioada următoare.

10 august, Cristian Păun, postare pe cristianpaun.finantare.ro: O aberație a fiscaliștilor: TVA nu afectează firmele!

 

Din discuții cu diferiți experți fiscali, care stau foarte bine la capitolul reglementări și foarte prost la capitolul economie și principii economice, aud tot mai des în ultima perioadă o aberație economică ce merită să nu fie lăsată așa: TVA este o taxă pe valoarea adăugată, o taxă aplicată consumului, o taxă care îl afectează puțin spre deloc pe producător / antreprenor, firme în general. Această aberație este invocată, culmea, și ca argument împotriva reducerii TVA de acești experți fiscali.

Aș începe prin a spune că nu există taxă care să fie neutrală economiei în general. Nu există taxă ”bună” și taxă ”rea”, chiar și atunci când vorbim de taxe aplicate, chipurile, din rațiuni de ordin statistic sau din rațiuni de a stimula / reduce anumite fluxuri economice. TVA este o taxă care se aplică din primul moment în care materiile prime, bunurile intermediare și bunurile finale trec de la un producător la altul pentru ca în final să ajungă la consumator. Fiecare bun are anumite stadii de producție, în care se adaugă valoare nouă bunurilor intermediare create. Este bine ca aceste stadii de producție să fie cât mai alungite, aceasta însemnând că din bunuri primare vom avea de a face cu bunuri finale cu grad înalt de prelucrare.

Să încercăm să fim acum mai expliciți printr-un exemplu: să presupunem că o firmă A extrage minereu de fier în valoare de 100 lei (preț din factură fără TVA). Vinde acest minereu cu 100 de lei la care adaugă TVA de 24%, adică îl vinde cu 124 lei / unitate. Minereul este preluat de către un combinat siderurgic (firma B) la acest preț pentru ca el să îl facă tablă, adăugând și alte ingrediente (muncă, tehnologie, excludem că ar fi nevoie și de alte materii prime). Tabla ajunge să aibă o valoare adăugată suplimentară de 200 lei fără TVA, adică minereul de fier a devenit tablă prin tehnologie și muncă de la 100 lei fără TVA (sau 124 lei cu TVA) la 200 lei fără TVA (248 lei cu TVA). Firma A își va recupera diferența dintre TVA colectat (24 lei) și cel plătit pentru diverse cheltuieli de producție (lopeți, mașini, utilaje). Trebuie spus că TVA pentru mașini și utilaje care se consumă la mai multe cicluri de producție se recuperează diferit decât TVA de pe consumabile care se folosesc pentru fiecare ciclu de producție. Firma B va avea de plătit TVA de 24 de lei când cumpără minereul de fier, plătește TVA pentru echipamentele și consumabilele pe care le consumă pentru a produce tabla și încasează TVA de 48 lei de pe fiecare unitate de produs finit. Regularizează ca și firma A TVA-ul (diferența dintre ce încasează și ce plătește). Tabla este cumpărată acum de către o firmă care face autoturisme, firma C care le vinde către consumatorul final, care poate fi persoană fizică sau poate fi persoană juridică. Să presupunem că după prelucrare (muncă, tehnologie, fără alte materii prime pentru simplificare), produsul finit (autoturismul) ajunge să coste 1000 lei fără TVA (1240 lei cu TVA). Las la o parte discuțiile despre existența unor firme care nu sunt plătitoare de TVA, firme pentru care se returnează TVA (cele care exportă) sau care plătesc un TVA reținut la sursă (importuri), ele sunt cazuri particulare care complică discuția, și așa stufoasă. Las la o parte și schema fiscală complicată a TVA (e nevoie de 5 conturi diferite): TVA de plată (4423), TVA de recuperat (4424), TVA deductibil (4426), TVA colectată (4427) și TVA neexigibil (4428) care pentru cineva novice în ale fiscalității și contabilității devine o problemă clară care te aruncă automat în brațele contabililor și consilierilor fiscali.

Plecând de la exemplul de mai sus haideți acum să argumentăm de ce TVA nu are cum să aibă un efect neutral asupra sectorului de afaceri și că acesta nu ar trebui să rămână indiferent la scăderea sau creșterea TVA:

– În primul rând, TVA apare la consumatorul final. Orice bun se vinde cu TVA în prețul final. Consumatorul, mai ales atunci când este vorba de consumatori săraci, cu venituri drămuite sau când este vorba de bunuri ușor substituibile, cu valoare adăugată mică (alimentele de exemplu) unde concurența este foarte mare, se uită la preț. Prețul final este elementul esențial în decizia sa. Nu e totuna ca în final pentru o mașină pe care vrei să o cumperi să plătești statului 24% sau 19% (de ce nu mai puțin!). E o diferență de 5% care în bugetul omului sărac se vede clar. Dacă nu cumpără consumatorul, companiile producătoare nu vând. Dacă producătorii nu vând, ei nu au profit și trebuie să umble la costuri sau dau faliment într-un final. Și situația se propagă apoi pe tot lanțul de producție la toate nivelele (și la minereu de fier, tablă). În final toți se confruntă cu un consum mai mic pentru că la nivel de consumator resursele disponibile sunt dijmuite semnificativ. Când a crescut TVA la 24% consumul a scăzut clar (mai ales la bunurile de folosință îndelungată cu valoare adăugată mare). Nici acum anumite segmente de consum nu și-au revenit, și cel mai probabil nu își vor reveni cu un astfel de TVA. În plus, producătorii nu uită că sunt și ei consumatori. Și ei încearcă să pună un TVA mare plătit de ei pe consumurile lor în profitul cu care produc, dacă piața și consumatorii acceptă acest lucru.

– Persoanele fizice salariate (cei mai mulți în România obțin venituri din această sursă) sunt cele mai afectate de TVA mare pentru că nu pot regulariza TVA-ul. Un antreprenor mai poate încărca cheltuieli pe firma sa care regularizează TVA din veniturile obținute. Șmecheria cu PFA a fost o portiță de scăpare pentru anumite categorii de salariați care au creat un regim fiscal privilegiat, și pe care codul fiscal actual o corectează dar o dublează și de scăderea TVA, ceea ce este foarte bine.

– După cum îi spune numele, TVA este o taxă pe valoarea adăugată. Adică statul taxează valoarea adăugată, fiecare stadiu nou de producție fiind dijmuit semnificativ de stat. Atunci când o face, antreprenorii vor căuta să adauge cât mai puțină valoare și să vândă produsele în alte țări unde taxarea valorii adăugate este mai redusă. Prin aplicarea unui TVA mare în final ajungi ca în țara ta să se producă bunuri indigene cu valoare adăugată mică. Valoare adăugată înseamnă tehnologie și inovare, înseamnă capital investit, înseamnă muncă implicată în procese de producție complexe.

– TVA, deși se regularizează (plătești doar diferența între TVA încasat de tine când vinzi mai departe ceea ce produci și TVA plătit pentru tot ceea ce contribuie la procesul de producție – mașini, utilaje, echipamente, consumabile etc.), pentru firmele de intermediere (magazine de desfacere de exemplu) înseamnă mai degrabă plată decât încasare: plătesc 124 lei (24 lei TVA) ca să cumpăr minereul de fier, îi pun un adaos comercial de 10 lei și încasez pe el 134 lei fără TVA (adică 166 lei cu TVA, din care TVA este 32 lei; am plătit 24 lei TVA să cumpăr minereul, am încasat 32 lei din minereul vândut cu factură mai departe, fără să fac altceva decât să îi adaug 10 lei. Aparent, expertul fiscal ar spune: ai de plată TVA după regularizare pentru că ai plătit 24 lei TVA și ai încasat 32 lei, se regularizează cu 8 lei TVA (TVA aferent cumpărărilor este mai mare decât TVA aferent vânzărilor, soldul 4426 este debitor). Însă situația nu identică pentru toate afacerile. La firmele mici, care vând puțin (doar intermediază), TVA aferent cumpărărilor poate fi mai mare decât TVA aferent vânzărilor de cele mai multe ori (vinzi cu costuri mari), acolo poate fi mereu vorba de încasat TVA, tocmai de aceea statul a creat pentru microîntreprinderi posibilitatea de a nu fi plătitori de TVA. La firmele mari situația e complet inversă: acolo vânzarea se face cu costuri / unitate vândută mult mai mic, regularizarea e de cele mai multe ori negativă (vorbim de TVA de plată, și nu puțin). Firmele mari au de plată TVA în timp ce firmele mici au de încasat TVA de cele mai multe ori. Companiile puțin capitalizate, intensive în muncă plătesc TVA mai mult decât cele care au bunuri de capial și tehnologie semnificativă.

– Plata, încasarea și regularizarea TVA reprezintă un efort și o muncă neplătită pe care sectorul privat o execută pentru stat. TVA este o taxă indirectă aplicată pe cifra de afaceri. Statul obține eficient niște bani fără a avea personal plătit care să asigure colectarea. Are doar niște inspectori care pe sărite controlează și mențin situația sub control. Cu cât TVA este mai mare, cu atât profitul statului este mai mare. Printr-un TVA mare (și prin orice taxă indirectă aplicată afacerilor cum ar fi impozitul pe dividend, impozitul pe profit etc.) firmele sunt transformate abuziv în încasatori de taxe pentru stat (agenți fiscali) și își pierd timp semnificativ cu formalitățile de decontare, fără a avea un profit prea mare din acest lucru.

– Regularizarea TVA cu statul este o altă operațiune greoaie. Când ai de recuperat bani de la stat îi recuperezi greu. Când ai de plătit bani din TVA la stat trebuie să o faci cu maximă rapiditate pentru că altfel intri în belele cu fiscul (penalități, dobânzi usturătoare). Fluxul de nu numerar al unor afaceri poate fi dat peste cap de această taxă, decontările de TVA cu statul depinzând nu doar de cât vinzi (încasând TVA) ci și de cât cheltuiești (plătind TVA). TVA este deci un element de impredictibilitate semnificativ pentru lichiditatea oricărei afacere.

TVA este cea mai importantă la bugetul de stat. Aceasta nu înseamnă că taxa respectivă nu trebuie diminuată la un nivel suportabil pentru toată lumea. Deși contabilii și experții fiscali încearcă să ne convingă de contrariul, consumatorii și producătorii sunt de aceeași baricadă când vine vorba de reducerea taxelor. Prin taxarea excesivă, bunurile ajung mai scumpe la consumatori. Taxarea excesivă reprezintă cost și stres pentru o afacere. Taxarea excesivă este o formă incorectă și abuzivă de austeritate care trebuie redusă la minim. Taxarea excesivă generează birocrație, corupție și privilegii pentru unele companii în piață (decontări ilegale de TVA, controale preferențiale la anumite firme în timp ce altele sunt ocolite sistematic). Taxarea excesivă omoară lent din economia care trebuie să fie prioritatea zero pentru orice națiune și care zi de zi ne servește bunurile de care avem atâta nevoie: economia privată. Experții fiscali sau contabilii, care încearcă să ne convingă de neutralitatea TVA pentru mediul de afaceri, privesc tehnic problema și scapă argumentul esențial al discuției, cel economic.

TVA atunci când scade (ca orice taxă dealtfel) pune pe picior de egalitate toate companiile. Cu cât taxele sunt mai mici (mai ales cele indirecte), cu atât afacerile se concurează mai puternic între ele și rezistă dacă ajung la consumator în condițiile cele mai bune. O taxă mare face ca o parte din companii să evazioneze pe riscul lor, altele să evazioneze cu ajutorul fiscului în timp ce altele dau faliment încercând să fie corecte.

Dacă tot e neutral mediul privat de afaceri la TVA, de ce să nu îl facem 100%?

10 august, Cursdeguvernare.ro: Deficitul comercial crește rapid – decalaj de ritm între importuri și exporturi

Deficitul balanței comerciale pe primul semestru al anului în curs a fost de 3.292,1 milioane euro, mai mare cu 15,5% comparativ cu aceeași perioadă din 2014.

Partea bună este că exporturile au crescut mai repede decât avansul PIB, partea mai puțin bună este că importurile au crescut mai repede decât exporturile (6,9% față de 5,9%).

Se poate oberva cum ritmurile de creștere s-au încetinit de la un an la altul dar decalajul dintre sporul importurilor și majorarea exporturilor a crescut. Aparent puțin dacă privim lucrurile în termeni procentuali pe export relativ la import dar mult mai clar dacă ne uităm la avansul considerabil mărit și în expansiune pe partea de deficit comercial.

Practic din motive de efect de bază, diferențe mici în ritmurile de creștere între exporturi și importuri se traduc în expandarea semnificativă a deficitului comercial. De aceea, ar trebui să urmărim mult mai atent păstrarea unei corelații strânse între cei doi indicatori, dacă nu cumva ar fi necesar să vedem cum putem face să oferim stimulente, pentru a favoriza un ușoar dar sistematic avans suplimentar al exporturilor.

Cert este că rezultatele referitoare la deficit s-au deteriorat pe măsură ce au trecut lunile acestui an, cu anularea în iunie a tentativei de revenire sub pragul deja clasic de o jumătate de miliard de euro deficit comercial lunar.

Gradul de acoperire a importurilor cu exporturile realizate s-a redus la 93%, valoare deja clar sub cea consemnată pentru 2014 și care se duce înapoi spre nivelul din 2013.

Ar fi păcat să pierdem și la acest indicator trendul pozitiv pe care ne înscrisesem anterior, mai ales în condițiile în care UE înregistrează pe ansamblul ei un excedent în comerțul exterior.

Ponderea exporturilor către statele din zona UE a fost de 73,6% din totalul exporturilor, în timp ce 76,9% din importuri s-au făcut pe aceeași relație externă, cu observația că cele două ponderi continuă să fie în scădere.

Rezultatul schimburilor cu statele membre a fost de 104% raportat la deficitul total. Pe relația non-UE, exporturile au depășit importurile și au îmbunătățit rezultatul total (+4% raportat la sold).

Structura comerțului exterior: exportăm mașini, importăm petrochimice și alimente

În structură, trebuie subliniate poziția net excedentară pe segmentul livrărilor de mașini, echipamente de transport și alte produse manufacturate, care reprezintă aproape 80% față de deficitul consemnat și explică performanța gradului de acoperire.

Din păcate, alte produse manufacturate, la fel ca și produsele agroalimentare, băuturile și tutunul, au reintrat în domeniul negativ după o mică tentativă de echilibrare.

Situația continuă să rămână gravă la capitolul produse chimice și produse conexe, unde deficitul reprezintă 86% față de cel înregistrat pe total și explică aproape integral soldul negativ din comerțul exterior. Pe segmentul de combustibili minerali, lubrifianți, etc., se mai adaugă o cincime din deficitul comercial.

Practic, fosta ”grămadă de fiare vechi”, industria grea, asigură aproape jumătate din exporturi și echilibrarea balanței comerciale pe partea bunurilor manufacturate de larg consum (incluzând aici și produsele agroalimentare, băuturi și tutun) iar pe segmentul materiilor prime suntem aproape de echilibru. Ceea ce ne trimite pe deficit este desființarea majorității capacităților de producție din petrochimie, cealaltă componentă strategică a fostei industrializări socialiste.

12 august, Bogdan Glăvan, postare pe logec.ro: Codul fiscal, economisirea și politica monetară

 

Lucian Croitoru combate ideea relaxării fiscale susținând ca (1) aceasta ar pune piedică politicii monetare și (2) ar putea genera un dezechilibru macroeconomic similar celui dinainte de 2008. În esență, el reia argumentele expuse în articolul Paradoxul românesc. În cele ce urmează voi comenta critic punctul său de vedere, arătând că reducerea poverii fiscale nu este de natură să provoace îngrijorări dacă (și acest dacă este foarte important) restul politicilor statului român nu intră în contradicție cu funcționarea eficientă a economiei. Înainte de a intra în detalii, țin să subliniez din capul locului însă că, chiar dacă Lucian Croitoru are dreptate în ceea ce privește (1), de aici nu rezultă concluzia normativă pe care o sugerează; pur și simplu este neinteresant că politica fiscală împiedică politica monetară să-și urmeze cursul – mai interesant ar fi de văzut dacă politica monetară însăși este sau nu optimă.

Așadar, cum vede Lucian Croitoru că se desfășoară lucrurile? El se uită la contul curent al balanței de plăți și arată că acesta s-a îmbunătățit semnificativ. De la un deficit de 13,4% din PIB în 2007 am ajuns la unul de 0,4% din PIB anul trecut. Cum așa? Fiindcă am strâns cureaua și am economisit. Au strâns cureaua atât agenții economici privați cât și statul. Economisind mai mult, înseamnă că în economie există un trend de scădere a ratei naturale a dobânzii. Ceea ce pune BNR în poziția firească de a valida această scădere prin intermediul politicii monetare, reducând rata dobânzii:

“O eventuală trecere a contului curent pe surplus (excedent de economisiri) ar putea scuti politica monetară de o astfel de dilemă și, implicit, de pierderea ratei dobânzii ca instrument de politică. La momentul apariției sale, excedentul de economisiri ar reduce rata naturală a dobânzii comparativ cu nivelul din prezent.

Astfel, apariția unui surplus ar crea condițiile ca BNR să continue să reducă rata dobânzii, pentru a evita aprecierea leului peste nivelul de echilibru, fără a supraîncălzi economia.”

Lucrurile ar merge simplu și bine dacă nu ar exista Codul fiscal. Scăderea fiscalității ar crește deficitul bugetar și ar stimula publicul să cheltuiască mai mult, reducând astfel practic volumul economiilor. În consecință, rata naturală a dobânzii ar crește, ceea ce ar pune astfel BNR în poziția de a-și schimba politica, întrerupând relaxarea monetară. Problema este că țările occidentale au dobânzile la zero, iar dacă BNR ridică dobânda la leu, atunci vom avea iarăși de-a face cu intrări de capital speculativ, care vor dezechilibra economia așa cum au făcut-o în anii de boom.

Care este problema cu acest punct de vedere? Gradul prea ridicat de abstractizare, care traduce peisajul economic în tușe atât de simple și de groase încât descifrarea corectă a relațiilor cauzale din economie este compromisă.

 

1. Să ne referim în primul rând la contul curent. Este prezența unui deficit comercial (ba chiar a unuia de cont curent) semnificativ automat semnul unei maladii economice? Invers, garantează prezența unui surplus de cont curent faptul că economia funcționează eficient? Nu. Iată înțelepciunea de manual prezentată chiar de FMI:

 

„Contul curent poate fi înțeles ca diferența dintre economisirile și investițiile interne (naționale). Un deficit poate să reflecte fie un nivel prea scăzut al economisirii în raport cu investițiile, fie o prea mare rată a investițiilor, fie pe ambele. În cazul țărilor sărace în capital, care au mai multe oportunități de investiții decât își permit ele să exploateze din cauza volumul mic de economii, deficitul de cont curent este firesc. Deficitul poate să alimenteze creșterea economică, deși cercetările recente arată că țările în dezvoltare care au deficite nu se dezvoltă mai repede (poate fiindcă sistemele financiare ale acestor țări nu sunt capabile să aloce eficient capitalul străin).”

Se cuvine să ne întrebăm: ar fi normal ca România să aibă deficit de cont curent? Probabil da, având în vedere că România ar trebui să fie net importatoare de capital. Țara are mare nevoie de capital străin, care să completeze capitalul intern și să alimenteze investițiile necesare recuperării decalajului de productivitate care ne separă de țările dezvoltate. România a rămas în urma vecinilor est-europeni tocmai din acest motiv: a atras prea puține și relativ târziu investiții străine. Noi nu am reprezentat un bun loc de parcare pentru capitalul global? De ce? Pentru că nu am creat un climat sănătos de afaceri, pentru că am speriat investitorii cu instabilitatea politică, pentru că doar corupția imensă a mai concurat nivelul alpin al impozitelor. O să vă întrebați poate, atunci de ce am avut deficit de cont curent atât de mare, dacă oricum nu am atras investiții străine, care să presupună import de utilaje și echipamente necesare modernizării economiei? Fiindcă și-a băgat statul coada! Fiindcă atât guvernul, prin politica nesăbuită de cheltuieli publice, cât și BNR, prin expansiunea creditului, au sponsorizat comportamente economice ineficiente: tot din import am cumpărat, dar în loc să investim, noi am consumat. Pe credit! Normal, nimeni nu-i nebun să investească într-o țară cu povara fiscală uriașă, poate decât dacă lucrează la negru sau capătă vreun privilegiu din partea statului (vezi industria auto).

Așa cum deficitul de cont curent nu semnalează automat un dezechilibru economic, tot la fel excedentul de cont curent nu este un indiciu că economia funcționează fără probleme. Uitați-vă la China: de decenii ea exportă mai mult decât importă, dar acest lucru s-a suprapus peste un boom investițional și imobiliar colosal, ale cărui consecințe sunt resimțite din ce în ce mai puternic. Japonia are excedent de cont curent de 3-4 decenii, dar a cunoscut fluctuații economice însemnate care s-au soldat cu o letargie economică prelungită.

Și încă ceva, într-o țară în dezvoltare ca România, cu o acută nevoie de capital, trecerea la un excedent de cont curent care ar merge la braț cu creșterea economisirii interne, ar însemna de fapt că sectorul privat ar fi pus în continuare să strângă cureaua în beneficiul statului (care va avea deficit în continuare).

 

2. Legătura dintre soldul contului curent și economisire nu este de fapt foarte clară. Chiar este excedentul de cont curent semnul unui exces de economisiri, care să determine scăderea ratei naturale a dobânzii? Din definiția keynesiană, care confundă cheltuielile cu investițiile (și absența cheltuielilor cu economisirea), așa par să stea lucrurile. O analiză mai amănunțită arată însă că creșterea economisirii nu este însoțită întotdeauna de diminuarea deficitului decont curent sau de apariția unui surplus. Cu atât mai puțin, trecerea de la deficit la excedent nu poate fi considerată automat ca rezultat al creșterii economisirii. Ca exemplu istoric, priviți ce s-a întâmplat în țările asiatice înainte și după marea criză din 1997. Rata înaltă a economisirii s-a suprapus cu perioada deficitelor de cont curent, din timpul boom-ului, mai degrabă decât cu excedentele care au urmat crizei. Rata economisirii a scăzut în Coreea, Indonezia, Filipine și a rămas stabilă în Malaiezia și Thailanda, contul curent marcând însă excedente importante.

Au fost marile deficite de cont curent ale României din timpul boom-ului expresia unei rate scăzute a economisirii? Nu. De fapt, începând din 2005 statistica FMI înregistrează faptul că rata economisirii a tot crescut. Da, rata economisirii a crescut simultan cu accentuarea deficitului de cont curent! Motivul este simplu de înțeles, dacă revenim la semnificația soldului contului curent: un deficit arată fie că econmisirea este mică, fie că investițiile sunt prea mari, fie ambele. Soldul contului curent arată decalajul dintre economii și investiții. România a avut deficit mare în anii de boom economic nu fiindcă economisirea a scăzut, ci fiindcă investițiile au crescut într-o bulă speculativă! În literatura internațională este larg conscrată concluzia că marile deficite de cont curent sunt cauzate de intrările de bani, mai exact hot money. Este la fel de bine știut faptul că o anumită politica de curs de schimb încurajează intrarea capitalului speculativ. În anii boom-ului economic, banca centrală a României – ca și băncile centrale din Asia de Sud-Est cu un deceniu înainte – s-a opus aprecierii monedei naționale. În acest sens a intervenit pe piață și a cumpărat, adăugând în rezerva valutară circa 20 mld. euro. Această relativă fixitate a cursului de schimb este mană cerească pentru speculanți și stimulează un influx financiar care nu este de natură să contribuie la dezvoltarea economică, însă determină creșterea importurilor și a deficitului de cont curent (prin stimularea consumului).

Deci iată unde am ajuns: nu scăderea economisirii, ci subvenționarea de facto prin politica valutară a investițiilor nesustenabile este de vină pentru dezechilibrul macroeconomic din anii 2000. Concluzia? Atât timp cât Codul fiscal nu stimulează apariția unui dezechilibru artificial între economisiri și investiții, nu trebuie să ne îngrijoreze soarta contului curent.

Dintr-o perspectivă mai largă, ne putem întreba în egală măsură dacă creșterea ratei economisirii duce inevitabil la scăderea ratei naturale a dobânzii. Această idee, susținută de Lucian Croitoru, a fost împărtășită și de decidenții marilor bănci centrale ale planetei (exemplu, Greenspan), atunci când au multiplicat masa monetară sădind semințele marelui boom din anii 2000. Dar ea este imposibil de demonstrat logic. Aici merită să amintim abordarea Școlii Austriece care consideră că rata dobânzii își are originea în preferința de timp a indivizilor. Este extrem de puțin probabil că preferința socială de timp suferă modificări notabile pe termen scurt sau mediu. Iar pe termen lung se poate susține că preferința de timp a crescut, cu alte cuvinte că oamenii au devenit mai orientați către prezent față de cum erau strămoșii lor. Drept urmare, rata economisirii nu a crescut la scară istorică, ci a scăzut. Iar rata naturală a dobânzii a urmat un parcurs invers.

Oare scăderea fiscalității este de natură să reducă economisirea? Vorba unei zicale, a pune întrebarea înseamnă a și răspunde, atât este de clar răspunsul. Nu. Reducerea fiscalității duce în principiu la creșterea acumulării de capital, deoarece recompensează munca și investiția. Prin excepție, relaxarea fiscală poate fi asociată cu stimularea consumului; de exemplu, dacă aceasta nu este însoțită de raționalizarea cheltuielilor publice, dacă este percepută ca fiind temporară sau dacă este însoțită de alte măsuri menite să descurajeze acumularea și să încurajeze consumul. Chiar dacă povara fiscală scade, nimeni nu se apucă să investească dacă crede că următorul guvern va crește la loc impozitele. De aceea cred că trebuie să ne arătăm cu toții preocupați de tentația populistă a guvernului de a crește mări salariile și pensiile.

Reducerea fiscalității încurajează investițiile și va duce la creșterea deficitului de cont curent – da, Lucian Croitoru are dreptate – dar acest lucru nu prezintă aceeași semnificație ca deficitul de cont curent din anii 2000, deoarece acum vorbim de investiții sănătoase, generate nu de politica banilor ieftini, ci de reducerea poverii fiscale. Bineînțeles, pentru a ne asigura că nu vor avea loc derapaje, BNR ar trebui să lase cursul de schimb complet liber și să urmărească menținerea unei rate real-pozitive a dobânzii.

Unde ne conduc toate aceste observații? La concluzia că relaxarea fiscală – altminteri extrem de utilă României – nu primejduiește economia. Este clar însă că ea încurcă planurile BNR. Dar care sunt aceste planuri? Menținerea cvasi-fixă a cursului de schimb și scăderea ratei dobânzii în tandem cu celelalte bănci centrale. Nu văd de ce aceste planuri, păstrate mai mult la nivel de prezumții implicite, nu ar trebui puse pe masă și discutate transparent.

Lucian Croitoru spune:

“Ratele reduse ale dobânzii în țările dezvoltate (prima restricție) cer reducerea ratei dobânzii de politică monetară în România pentru a evita intrările masive de capitaluri atrase de diferențialul ratelor dobânzilor. Așa cum s-a văzut în perioada 2006-2008, aceste capitaluri alimentează o combinație distructivă: pe de o parte apreciază leul, iar pe de altă parte, alimentează inflația și anticipațiile inflaționiste (nu prin deprecierea leului, cât prin efectul de stimulare a creşterii PIB peste nivelul potenţial).”

Dar de ce „cer reducerea ratei dobânzii”? Evitarea intrarii capitalurilor speculative se poate realiza printr-o politică de curs de schimb liberă, fără garanții de salvare pentru speculanți. De ce aprecierea leului este „distructivă”? Cursul de schimb este un preț, la fel ca oricare altul. Dacă acceptăm economia de piață, atunci ar trebui să trăim cu un curs flexibil – cel puțin atât timp cât păstrăm leul. Pentru că din câte s-au spus din partea BNR, aderarea la euro nu este dezirabilă… Dacă este rezultatul funcționării libere a pieței, aprecierea leului reprezintă un beneficiu pentru societatea românească, deoarece crește puterea de cumpărare a fiecărui salariu și a fiecărei pensii. În orice caz, aprecierea leului/creșterea ratei dobânzii nu reprezintă un cost pe care scăderea impozitelor l-ar impune societății.

12 august, Cursdeguvernare.ro: Impozitarea veniturilor și implicațiile la români. Două seturi de valori – vehiculate și reale

 

După 11 ani de la introducerea cotei unice de impozitare a veniturilor, cota efectivă de taxare a salariului minim pe economie va ajunge de la 0,45%, cât era inițial la 12%, odată cu majorarea anunțată pentru data de 1 ianuarie 2016.

Totodată, în condițiile unei cote standard de TVA care ar urma să fie de 19%, valoarea reală pentru toate produsele și serviciile ar urma să ajungă la 13%.

Sunt două exemple elocvente, unul pe partea impozitării directe iar celălalt pe partea impozitării indirecte a veniturilor, care arată diferența dintre nivelurile standard declarate și vehiculate de factorii de decizie și realitate.

Iată două exemple asupra cărora ar merita să se aplece mai atent toți cei care vor să înțeleagă ce se petrece în economie și să-și manifeste opinia în cunoștință de cauză:

Cazul 1 – impozitarea directă a veniturilor

Atenție, la următoarea majorare a salariului minim pe economie, nimeni nu va mai beneficia integral de deducerea personală de 250 de lei. Deja, valoarea impozabilă prevăzută de la 1 ianuarie 2016 va trece ușor peste pragul de 1.000 lei, prag de la care începe diminuarea deducerii personale spre zero (fapt atins pentru sume peste plafonul de 3.000 lei).

Tot la 1 ianuarie se vor fi adunat 11 ani de când nu a mai fost indexată această deducere personală de 250 lei. Aceasta, în condițiile salariului minim pe economie de 310 lei ducea inițial la o plată simbolică de 1 leu și 17 bani în contul impozitului pe venit și la o cotă efectivă de impozitare a veniturilor de 0,45%, deși cota unică declarată oficial era de 16%.

De altfel, din aceste cifre transpare și intenția legiutorului de atunci ca angajații cu salariul minim pe economie să fie, practic, scutiți de impozitarea venitului obținut. De atunci, cota efectivă de impozitare aplicată venitului impozabil rezultat din salariului minim brut declarat de stat pe economie a urcat continuu spre valoarea de 12% care se conturează pentru anul 2016.

Cazul 2 – impozitarea indirectă a veniturilor

Banii scăpați de impozitarea directă a veniturilor și utilizați în consum sunt taxați cu TVA la nivelul standard (actualmente de 24%) sau cu cote reduse de 9% (alimente, medicamente etc.) și 5% (manuale școlare, cărți, reviste, acces la muzee, cinematografe, locuințe – în anumite condiții etc.), pentru anumite produse și servicii.

Inițial, excepțiile de la cota standard erau relativ puține și, de aceea, nu existau diferențe majore între nivelul stabilit ca regulă prin lege și cel regăsit în realitate.

Odată cu expandarea categoriilor de produse la care se aplică TVA redus, proporția s-a dus spre două treimi din valoarea de referință. Astfel, dacă se face media pe tot coșul de consum, se obțin valori mai mici față de cota standard, după cum urmează:

Se poate observa ușor de ce reducerea în continuare a cotei standard de TVA ”sare calul”, în raport cu necesitățile de bani la buget. Pur și simplu, cota reală aplicată în prezent este deja cu aproape zece procente mai mică decât cea existentă la momentul iunie 2010. Un nivel de 13% ar fi bun dacă oferta din economia națională ar putea acoperi cererea suplimentar apărută pe această cale.

Din păcate, însă, funcționăm pe o piață unică europeană în care colegele de UE de-abia așteaptă să-și plaseze produsele pe o piață de 20 de milioane de locuitori dintre care numai un sfert lucrează iar potențialul de creștere neinflaționistă a fost deja atins.

Concluzia

În esență, dacă tot se clamează relaxarea fiscală și politicile sociale, atunci ar face sens să se meargă pe relaxarea taxării muncii și nu a consumului, deoarece respectivele impozitări se aplică în cascadă asupra sumei brute care figurează drept salariu și sunt, prin urmare substituibile. În acest scop, ar trebui mărită deducerea personală și eliminată prevederea cu diminuarea ei peste pragul de 1.000 de lei.

Măsură de natură să favorizeze persoanele care obțin din muncă venituri relativ reduse și nu aplicată global reducerea TVA, care ar avantaja în egală măsură ca procente pe toată lumea dar cu mult mai mult în termeni absoluți (a se citi ca ordin de mărime a sumelor de bani care nu vor mai veni la buget) pe cei cu venituri relativ mari.

12 august, Bogdan Glăvan, postare pe logec.ro: Alimentele, cu 10% mai ieftine decât în 2012

 

Nivelul prețurilor a înregistrat o nouă scădere în luna iulie, după cea din iunie, impulsionată de reducerea TVA la alimente. Nivelul prețurilor nu s-a mai situat atât de jos din 2012, de când colectez date pentru acest grafic. Iar alimentele sunt cu 10% mai ieftine acum decât atunci. De fapt, tocmai din cauza acestui foarfece al prețurilor – din cauza scăderii prețurilor la alimente – nivelul general al prețurilor a rămas relativ constant; altminteri, inflația din sectorul serviciilor și al mărfurilor nealimentare l-ar fi tras tot mai sus.

Foarfecele prețurilor este o veste proastă pentru țărani, pentru mediul rural. În mod normal, această evoluție a prețurilor ar trebui să stimuleze urbanizarea, migrația oamenilor de la sate la orașe, reducerea forței de muncă înregistrată în agricultură. Așa s-a întâmplat în istorie. Doar că acum România funcționează cu taxe letale, cum nu era cazul în Anglia revoluției industriale sau în vremea începutului de secol XX – ce să faci la oraș, să rămâi șomer sau să muncești la negru? Așa că lumea rămâne la sate, în sărăcie. Sau pleacă din țară, la cules de căpșune în Spania.

12 august, Cursdeguvernare.ro: Vremea prețurilor – ”Furtuna perfectă” din spatele cerului senin

 

Prețurile au scăzut în luna iulie 2015 cu 0,17%, potrivit datelor comunicate de Institutul Național de Statistică. Alimentele au continuat să se ieftinească, urmare a propagării ultimelor efecte ale diminuării cotei de TVA (tot cu -0,17%), în timp ce produsele nealimentare s-au scumpit cu 0,48% iar tarifele serviciilor s-au majorat cu 0,09%.

Cea mai importantă influență negativă asupra indicelui general al prețurilor a avut-o majorarea prețului la gazele naturale livrate populației (+11,23%), care a determinat un efect de +0,37% pe IPC. Această decizie administrativă a fost contrabalansată parțial de scăderea prețurilor la medicamente (-3,53%), care a dus la o ieftinire pe total IPC de -0,13%.

La produsele alimentare, trebuie menționat că s-au ieftinit față de luna anterioară atât legumele (-10,27%) cât și fructele (-1,04%). La acestea din urmă, avem de-a face cu o rezultantă între scăderea prețurilor la fructele proaspete (-3,87%) și majorarea celor consemnate la citrice și alte fructe meridionale (+2,56%). A treia componentă a trio-ului prețurilor volatile, ouăle, s-au scumpit cu 1,27%.

Revenirile prețurilor peste nivelul din iunie au fost limitate și minime ca amplitudine, dar merită prezentate deoarece produsele în cauză sunt unele de bază. Astfel, am avut un mic plus de 0,18% la carnea de porcine, 0,12% la ulei comestibil, tot 0,12% la telemea de vacă și 0,06% la zahăr.

Dacă facem trimitere, pe segmentul produselor nealimentare, și la ieftinirea combustibililor (-0,56%), putem pune că păstrarea IPC lunar în domeniul negativ în cele din urmă s-a datorat acestui factor extern, fără legătură cu măsurile luate pe plan intern.

O contribuție benefică a venit pe segmentul serviciilor din partea serviciilor de telefonie, care s-au ieftinit cu 0,66% ( de la începutul acestui an au rămas în teritoriul negativ cu -0,46%), urmare a modificării cursului mediu euro/leu la care se face calculul facturilor (de la 4,4682 lei/euro în iunie la 4,4385 lei/euro în iulie, adică exact cele două treimi de procent amintite mai sus).

Oarecum paradoxal, creșterea medie a prețurilor pe ultimele 12 luni în raport cu cele 12 luni anterioare a rămas pozitivă și a fost de 0,5% potrivit metodologiei naționale, respectiv 0,7% potrivit indicelui armonizat al prețurilor de consum IAPC. Avem astfel, valori negative ale inflației lunare și ale inflației anuale (-1,67%) dar pozitive ale inflației medii anuale.

Explicația vine din șocul puternic adminstrat asupra IPC prin generalizarea cotei reduse la produse alimentare, grupă cu o pondere foarte mare din perspectivă europeană în coșul de consum al românilor.

Astfel, indicatorul CORE 2 ajustat, asupra căruia acționează politica monetară, s-a confuntat în iunie 2015 cu o valoare excepțională de -4,19%. Valoare situată, din motive conjuncturale, chiar peste nivelul de circa 3,5% rezultat din transmiterea integrală a efectelor scăderii TVA la alimente în prețurile practicate

De reținut, transmiterea în diminuarea prețurilor a scăderii taxelor aplicate de stat s-a situat semnificativ peste așteptări (undeva la 85% față de cele 60% – 65% estimate în prealabil), ceea ce a accentuat impresia falsă a tendinței de scădere a prețurilor. În fapt, acest fenomen s-a produs numai la raft și nu la producător, unde tensiunile acumulate în perioada de austeritate au început să se simtă.

Pe măsură ce se vor întâlni cererea sporită ca urmare a majorărilor de venituri cu necesitatea de păstra adaosul comercial peste prețurile care deja se mișcă în sus la producător, se va contura o reluare (să sperăm moderată și controlabilă) a procesului inflaționist. Deocamdată, aparențele statistice maschează formarea a ceea ce este numit în meteorologie ”furtuna perfectă”, cu temperaturi ce pot scădea brusc și din senin.

Atenție, pe de o parte, indicele prețurilor producției industriale s-a mișcat în ultimele două luni cu circa 0,2% – 0,3% în sus. Urmare nu atât a pieței interne ( care a marcat o medie +0,1% ) ci a pieței externe, unde se produc modificări semnificative (+0,5%).

Pe de altă parte, nici seceta nu se anunță a fi de bun augur. Din perspectiva păstrării prețurilor la produsele alimentare, chiar dacă putem apela fără probleme la importuri, apare ca esențială păstrarea cursului de schimb față de euro. Ceea ce reclamă prudență maximă în politica salarială și păstrarea competitivității externe.

12 august, Cursdeguvernare.ro: Controlul marilor averi derulat de ANAF – o improvizație

La 4 ani şi 5 luni de la aprobarea în guvern a primelor metodologii de verificare şi de impozitare a averilor nejustificate ANAF anunţă că inspectorii de fisc verifică un prim lot de 313 români, având dubii asupra modului în care aceştia şi-au realizat averile.

Verificările se fac, însă, în baza unei legislaţii insuficient pregătite, motiv pentru care rezultatele acestor verificări sunt previzibile: în cel mai bun caz, ANAF va reuşi să impoziteze cu 16% veniturile care nu pot fi justificate – ceea ce înseamnă, practic, spălarea marilor averi la costul minim. Dar nici acest lucru nu e sigur – existând mari șanse ca Fiscul să piardă în instanţe eventualele procese pe care cei controlaţi astăzi le-ar putea deschide împotriva sa.

Marea problemă a legislaţiei: lipseşte punctul de referinţă, în timp ce, potrivit Constituției, ”caracterul licit al averii se prezumă”

În esenţă, prin acţiunea demarată ANAF încercă deci să recupereze sume care în mod obişnuit ar trebui încasate la buget prin conformare voluntară.

(Citiţi şi: “ANAF înfiinţează departamentul pentru controlul averilor mari, dar dă afară 1200 de angajaţi”)

Mobiliarea de către ANAF de fonduri însemnate şi de personal pentru această acţiune putea fi evitată dacă legislaţia în domeniu ar fi fost altfel construită.

Modelul îl explică Gabriel Biriş, consultant fiscal: Aplicarea eficientă (rezultate maxime cu zgomot minim) poate exista doar după un “moment zero” construit inteligent.

Paşii de urmat ar fi, în viziunea lui Gabriel Biriş:

 

• perioada de declarare voluntară a sumelor ce nu pot fi justificate prin declaraţii de impunere (bani şi active, deţinuţi în ţară sau străinătate, direct sau indirect) şi plata impozitului de 16% (fără dobânzi, penalităţi)
• la sfârşitul perioadei de declarare voluntară, contribuabilii cu un activ net peste un anumit prag, declaraţie iniţiala de patrimoniu (o singură dată) – “momentul zero”
• după acest moment, diferenţa ce nu poate fi justificată la controalele indirecte, impozitată cu cel puţin dublul cotei standard (32%).

“Ce avem noi acum este scandalos: dacă nu declari şi eşti prins plăteşti impozit egal cu cel care declară şi plăteşte voluntar…” afirmă Gabriel Biriş.

De ce este important acest „moment zero”: persoanele fizice, spre deosebire de persoanele publice cu rol în administraţia publică locală sau centrală, nu sunt obligate să prezinte referinţe relative (declaraţii de avere sau de interese) la acest subiect.

Constituţia României prevede, la Art. 44 (8): „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.”

În ce măsură este încurajată conformarea voluntară

Chiar şi Fiscul recunoaşte public, dar în momente cu audienţă relativ restrânsă, că legislaţia ar trebui îmbunătăţită: directorul ANAF Eugen Șerban a admis la o conferinţă pe teme de fiscalitate organizată în februarie 2015 de PwC că România are nevoie de o legislaţie fiscală clară şi flexibilă care să încurajeze conformarea voluntară în rândul persoanelor fizice cu venituri mari.

Îndoieli legate de calitatea legislaţiei pe baza căreia se derulează controalele ANAF exprimă şi Gabriel Sincu (foto), director executiv al EY România.

„Deşi legislaţia există, este <<şchioapă>> şi funcţionează numai pe jumătate. În ciuda faptului că ANAF-ul are această iniţiativă lăudabilă, mă tem că rezultatul nu va fi cel aşteptat. Legea este  incompletă, iar inspectorii fiscali nu vor putea pune în scris nişte acuzaţii care să şi ţină în faţa instanţei în cazuri speciale, neprevăzute”, a spus miercuri Gabriel Sincu la ZF Live.

Pe lângă lipsa unei presiuni generate de absenţa unui impozit majorat al veniturilor nedeclarate, prevederile legislative în vigoare ridică alte două probleme importante:

• În legislaţie există termenul de prescripție la achitare a obligațiilor financiare
• Este descurajată conformarea voluntară din cauza menținerii procedurilor de sesizare a organelor de urmărire penală sub acuzația de evaziune (pentru care sunt prevăzute pedepse cu închisoarea între 7 și 15 ani)

 

De menționat: acţiunea de verificare a persoanelor asupra cărora Fiscul are dubii legate de modul de dobândire al averilor a demarat la începutul lunii februarie 2015.

Potrivit informaţiilor furnizate în urmă cu 4 zile, ANAF a alocat 100 de posturi şi a înfiinţat 8 servicii distincte de verificări fiscale, în Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Braşov, Galaţi, Ploieşti, Craiova şi Bucureşti. La şase luni de la demararea oficială a acţiunii, ANAF a mai anunţat că a selectat primii 60 de inspectori care se ocupă exclusiv de acest program. Celor 60 de inspectori le-au fost alocat 313 dosare în care trebuie să opereze verificări fiscale prealabile.

Graficele colorate furnizate de Fisc şi mesajul că printre cei urmăriţi se numără „manelişti” şi „cămătari” arată că modul în care ANAF îţi popularizează acţiunile este mult mai temeinic pregătit decât a fost construită baza legală pe care se aşează controalele derulate astăzi.

De reţinut: acţiuni similare a fost derulate de ANAF şi sub conducerea fostului preşedinte Sorin Blejnar, în anul 2011. Acesta vorbea la vremea respectivă tot de sute de persoane cărora Fiscul le verifică averile, inclusiv de 50-60 de oameni care deţin conturi în străinătate.

Respectivele controale nu au avut niciun rezultat comunicat oficial, iar surse politice au declarat pentru cursdeguvernare.ro că singurul rezultat palpabil a constat în „reorientarea politică” a unor surse de finanţare.

13 august, Cursdeguvernare.ro: Balanța de plăți: Aportul ”căpșunarilor” revine

 

Contul curent al balanței de plăți a înregistrat pe primul semestru al acestui an un deficit de 285 milioane euro, față de un deficit de 863 milioane euro în aceeași perioadă din 2014.

Deficitul din comerțul cu bunuri s-a înrăutățit cu aproape 12%, ajungând la 2,8 miliarde euro, în timp ce pe segmentul serviciilor situația s-a ameliorat cu ceva mai mult de două procente, până la un plus de 2,94 miliarde euro.

Practic, deficitul rezultat din schimburile externe de bunuri materiale s-a reușit să fie compensat pe partea de servicii dar rezultatul pozitiv de ansamblu s-a diminuat în prima jumăatate a acestui an față de aceeași perioadă a anului trecut de la +363 milioane euro la doar +137 milioane euro. Peste 80% din acest sold pozitiv poate fi trecut în contul transporturilor, care au adus un rezultat net de 113 milioane euro.

Aportul ”căpșunarilor” revine la vremurile bune

O modificare semnificativă s-a înregistrat pe segmentul veniturilor secundare, care includ transferuri curente private (popular zis, ”de la căpșunari”) şi transferuri ale administraţiei publice. Soldul acestora s-a majorat cu peste 600 milioane de euro, ajungând la +1.344 milioane euro, de la doar +741 milioane euro anul trecut.

Astfel, la nivelul sumelor remise în țară de cei plecați la muncă în străinătate se regăsește integral îmbunătățirea soldului contului curent din prima parte a anului în curs.

Deocamdată, rezultatul de -0,18% din PIB deficit de cont curent la mijlocul anului se situează peste prognozele pentru acest an, ceea ce lasă un anumit spațiu de acomodare în semestrul doi pentru importuri mai ridicate.

Datoria externă

Serviciul datoriei externe pe termen lung în perioada ianuarie-iunie 2015 a fost de 13,24 miliarde euro, sumă din care datoria publică reprezentat cam două cincimi ( 5,28 miliarde euro), mai mult de jumătate au revenit datoriei negarantate public (7,06 miliarde euro) iar mai puțin de șapte procente a reprezentat datoria autorității monetare la FMI (898 milioane euro).

Depozitele pe termen lung ale nerezidenților s-au redus cu aproape 10%, de la 5.971 milioane euro la finele anului trecut la 5.444 milioane euro. Plățile aferente acestor depozite au însumat 1.715 milioane euro.

Per total, datoria externă a continuat să scadă și a ajuns la 90.808 milioane euro, în condițiile în care serviciul total al datoriei externe a depășit 29 miliarde euro.

De reținut, datoria externă pe termen mediu și lung a coborât semnificativ sub nivelul din 2010 și se îndreaptă spre pragul de 70 miliarde euro. Rata serviciului datoriei externe pe termen mediu și lung a fost în perioada ianuarie-iunie 2015 de 41,7%, față de 37,3% în 2014. Acest indicator exprimă raportul dintre serviciul datoriei externe pe termen mediu şi lung (DETML) şi exportul de bunuri şi servicii.

Investițiile directe ale nerezidenților au totalizat în primele șase luni din acest an 1.659 milioane euro. Din această sumă, cam patru șeptimi au reprezentat participațiile la capital, inclusiv profitul net estimat (943 milioane euro) iar trei șeptimi au revenit creditelor intragrup (716 milioane euro net și în scădere față de lunile anterioare).

Gradul de acoperire a rezervei valutare în luni de importuri (rezerva oficială a BNR în valută și aur raportată la importul mediu lunar de bunuri și servicii) a continuat să scadă la 6,4 luni de import. Adică s-a situat sub nivelul de 6,9 luni de importuri consemnat la finele anului trecut, dar a rămas peste pragul teoretic recomandabil de 6 luni.

13 august, Adevarulfinanciar.ro: Expunere minimă: România, cea mai favorizată țară din UE de schimbarea politicii financiare a Chinei

Decizia băncii centrale a Chinei de a lăsa yuanul să se deprecieze timp de trei ședințe de tranzacționare consecutive cu aproximativ 4,5% în raport cu dolarul a produs o isterie pe piețele financiare.

Bursele europene s-au resimțit, la fel și prețul petrolului sau bursele de mărfuri, impactul fiind din Australia până pe Wall Street.

Banca de investiții Morgan Stanley consideră că „principalele victime ale schimbărilor de politică ale Chinei sunt țările care se bazează pe exporturi și care deja se confruntau cu problemele generate de dezinflație și supracapacități de producție”.

Dintre economiile emergente din afara Asiei, Morgan Stanley spune că partenerii Chinei care nu au legături prea strânse sunt mai puțin afectate și chiar ar putea beneficia de schimbarea de politică a Chinei.

România este cotată ca fiind țara cel mai puțin expusă față de China din Europa Centrală și de Est de către banca de investiții. Și alți analiști sunt de aceeași părere. Timothy Ash, strateg pe domeniul bursier în cadrul fondului de investiții Nomura International, a subliniat că țările din centrul și estul Europei au profitat de prețurile mici ale petrolului și ale materiilor prime și au avantajul unor legături comerciale reduse cu China.

“Motive pentru a fi mai constructiv în aceasta direcție: În general, regiunea este importator de materii prime și petrol, deci beneficiar net al prețurilor mici. Comerțul cu China este limitat, puține dintre ele fac exporturi semnificative în China”, a explicat Ash.

Aceste ieftiniri de materii prime s-au văzut în rezultatele comerțului exterior. În primul semestru din acest an, România a înregistrat un record al exporturilor de 27,03 miliarde de euro. Partea negativă sunt importurile care s-au majorat și ele cu 15% față de aceeași perioadă a anului trecut, la 30,32 miliarde de euro, conform datelor INS.

14 august, Adevarulfinanciar.ro: PIB-ul crește, și brut, și sezonier

Produsul Intern Brut a crescut în primul semestru cu 3,7% pe serie brută, şi cu 3,8% pe serie ajustată sezonier, după ce în trimestrul al doilea a urcat cu 3,2% pe serie brută, şi cu 3,7% pe serie ajustată, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.

Seria ajustată sezonier a Produsului intern brut trimestrial a fost recalculată ca urmare a includerii estimărilor pentru trimestrul II 2015, fiind revizuită faţă de varianta publicată în iulie, se arată într-un comunicat al Institutului Naţional de Statistică (INS), citat de Mediafax.

Astfel, estimările pentru primul trimestru au fost revizuite de la 1,5% la 1,4% faţă de ultimul trimestru al anului trecut şi de la 4,1% la 3,8% comparativ cu perioada similară a anului trecut.

Datele pentru ultimul trimestru din 2014, comparativ cu trimestrul al treilea, au fost modificate de la 1% la 0,9%, iar pentru trimestrul al treilea comparativ cu trimestrul al doilea de la 2,2% la 1,3%. Totodată, PIB-ul din al doilea trimestru al anului trecut faţă de primul trimestru a fost revizuit de la -0,6% la +0,2%, iar pentru primul trimestru faţă de ultimul trimestru din 2013 indicii au fost modificaţi de la 0,1% la 0,2%.

INS precizează că seriile ajustate sezonier se recalculează trimestrial ca urmare a modificării modelelor adoptate, a numărului de regresori folosiţi, a modificării seriilor brute şi a numărului de observaţii disponibile.

14 august, Cursdeguvernare.ro: Ajustarea statistică a dat cu plus – o zecime de procent avans economic pe trimestrul II 2015

Estimarea-semnal făcută Institutul Național de Statistică pentru trimestrul II 2015 a plasat rezultatul de creștere economică față de trimestrul anterior la +0,1%.

Rezultatul pentru primul trimestru a fost revizuit de la +1,6% la +1,4%, altminteri am fi înregistrat aceeași valoare dar cu minus. Așa cum rezultă și din datele ajustate sezonier față de aceeași perioadă a anului precedent (3,8% pe trim.I și +3,7% pe trim. II 2015).

Seria brută, utilizată apoi pentru prelucrare statistică în scopul aducerii datelor în termeni comparabili, arată ceva mai puțin bine. Nu în valori absolute, care se mențin destul de bune din perspectiva rezultatelor anunțate de către alte state europene, dar ca modificare a trendului pozitiv, după o perioadă de trei trimestre consecutive de creștere.

De reținut, primul semestru al anului contribuie cam în jur de 45% la rezultatul final pe tot anul și nu cu un jumătate, cum s-ar putea crede la o privire superficială. De aceea, importanța sa este ceva mai redusă față de performanțele care urmează a fi înregistrate în ultimul semestru, în care se contabilizează producția agricolă iar trimestrul patru trece de 30% ca pondere în rezultatul anual.

Ajustarea rezultatelor pentru a păstra comparabilitatea în funcție de sezonalitate, a ”nivelat” performanțele brute, reducând disproporțiile dintre trimestre, dar al doilea sfert al anului a rămas tot cu cea mai slabă performanță din 2014.

Prin urmare, rezultatul din trimestrul al doilea anul curent a beneficiat de un efect de bază favorabil ( valoarea cea mai redusă a creșterii economice pe 2014 s-a înregistrat exact în al doilea sfert al anului, cu un plus de doar 1,5% în expresie brută). Situația nu se va mai repeta în trimestrele III și IV, deoarece avansul PIB din aceleași trimestre ale anului trecut s-a dublat ulterior ( +3,0% și, respectiv +2,7%), ceea ce înseamnă că vom asista, cel mai probabil, la o diminuare a creșterii economice.

De reținut, pe lângă micile ajustări ”normale”, de o zecime de procent, survenite la recalcularea PIB trimestrial înregistrat în anii anteriori și ”anomalia” modificării avansului PIB de la un trimestru la altul de la +2,2% la doar +1,3% survenită în contul trimestrului III 2014. Adică exact trimestrul ce se va constitui în baza de raportare la următorul comunicat semnal, privind PIB-ul pe primele 9 luni ale anului.

Urmare a recalculărilor efectuate de INS pentru anii anteriori (reamintim că valoarea PIB este provizorie inițial, semidefinitivă după un an și definitivă de-abia după doi ani), situația evoluției PIB de la un trimestru la altul în termeni ajustați sezonier, respectiv varianta care este afișată și la oficiul european de statistică Eurostat, se prezintă după cum urmează:

Din datele pentru perioada 2013 – 2015, se poate observa ușor că în perioada aprilie – iunie 2015, deși am reușit să păstram la limită semnul plus, am înregistrat cel mai mic avans din ultimele zece trimestre și la mare distanță de valorile cu care ne obișnuisem în trecutul apropiat.

Dacă ținem cont de conjunctura bazei de raportare mai ridicate pentru partea a doua a anului și de situația nu tocmai bună din agricultură, se conturează și varianta de a intra, după multă vreme, în teritoriul negativ dacă se face trimiterea la valorile reale ale PIB-ului din trimestrul precedent.

Asta deși creșterea economică se va menține robustă, va fi cu plus dacă se face comparația cu același trimestru din 2014 și va continua să rămână, aproape cert, peste pragul de trei procente ( absolut rezonabil din perspectiva perfomanțelor statelor UE), dacă se ia în calcul perioada scursă de la începutul anului.

Un anunț cu minus în față, fie el și la nivelul trecerii de la un trimestru la altul și mai mult simbolic ca nivel, ar fi fost de natură să inflameze discuția pe Codul Fiscal și pe creșterile salariale la bugetari prevăzute pentru 2016. Nu există, însă, nici un motiv să ne îndoim de calculele INS, conforme cu metodologia europeană și supervizate de Eurostat. Să sperăm că viitoarele recalculări ( conform procedurilor firești care se desfășoară în fiecare an) nu vor constitui prilej de discuții ulterioare.

14 august, Zf.ro: OPINIE IOANA PETRESCU FOST MINISTRU AL FINANŢELOR, ÎN PREZENT CONSILIER AL PREMIERULUI

Cum “croşetezi” a doua cea mai mare creştere economică din UE

Conform comunicatului Eurostat de astăzi, economia României a crescut în ultimul trimestru cu 3,7% comparativ cu acelaşi trimestru al anului 2014. Vorbim de a doua cea mai mare creştere din Uniunea Europeană. În medie, economiile UE au crescut cu 1,6% şi economiile din zona euro cu doar 1,2%. Deci, felicitări România!

De asemenea, nu cred că mai poate spune cineva că este o întâmplare. De mai mult timp, economia performează: trimestrul I a crescut cu 3,8% relativ cu aceeaşi perioadă anul trecut, trimestrul IV 2014 cu 2,6%, trimestrul III 2014 cu 2,9%, trimestrul II 2014 cu 2,4% şi trimestrul I 2014 cu 3,7%, ca să amintim doar cele mai recente performanţe ale economiei româneşti.

Cifrele de mai sus arată clar că nu restul Europei trage România în sus, ci ne-am ridicat pe noi înşine din recesiunea 2009-2012. Eforturile celor din ţară dublate de politicile publice ţintite atent către componentele PIB-ului au dus la aceste performanţe.

Haideţi să luăm fiecare componentă a PIB-ului şi să vedem cum a fost influenţată pozitiv de ultimele politici economice! Economiştii calculează PIB-ul în mai multe feluri, unul dintre ele fiind metoda producţiei care spune că PIB-ul este suma valorii adăugate brute, impozitelor pe produs şi a taxelor vamale, după ce au fost substrase subvenţiile pe produs şi pentru import. Ca să simplificăm analiza, ne putem uita cum au evoluat cifrele de afaceri şi anumiţi indicatori din diverse industrii care influenţează această valuare adăugată.

Cifra de afaceri din serviciile prestate întreprinderilor a crescut în primul semestru al anului 2015 cu 7,9%, iar cele prestate populaţiei au avut o cifră de afaceri mai mare cu 3,9%, comparativ cu perioada corespunzătoare anului anterior. Volumul lucrărilor de construcţii a crescut cu 10,9% în semestrul I comparativ cu perioada corespunzătoare anului anterior. Toate aceste zone au fost influenţate pozitiv de măsuri precum reducerea CAS cu 5 puncte procentuale, neimpozitarea profitului reinvestit şi eliminarea a 92 de taxe parafiscale şi tarife. Reducerea fiscalităţii pe muncă şi pe investiţii, cât şi reducerea birocraţiei au dus la o îmbunătăţire în aceste sectoare. Reducerea TVA la 9% la produsele alimentare a dus la o încurajare a industriei alimentare care se observă în creşterea cifrei de afaceri din industrie cu 6,5% în iunie 2015 comparativ cu iunie 2014.  Cifra de afaceri pentru comerţul cu ridicata şi cu amănuntul, întreţinerea şi repararea autovehiculelor şi a motocicletelor a crescut cu 8,4% în semestrul I 2015, comparativ cu perioada corespunzătoare anului anterior. Această creştere poate fi pusă şi pe seama sporirii consumului, ca urmare a măririi salariului minim la 975 RON de la 1 ianuarie 2015.

Valoarea adaugată din turism este influenţată de numărul de turişti care vin în România. Numărul sosirilor de vizitatori străini a crescut cu 13,4% în mai 2015, faţă de mai 2014, creşterea fiind susţinută şi de reducerea TVA la pachetele all-inclusive de la 1 ianuare 2015.

Acum să ne uităm la impozitele pe produs şi taxele vamale, alte două componente ale PIB-ului. ANAF a colectat în primul semestru din 2015 cu 4,37 miliarde lei peste programul de încasări prevăzut în legea bugetară şi cu 7,78 miliarde lei mai mult decât în aceeaşi perioadă a anului trecut. Veniturile guvernamentale colectate din taxe vamale au crescut cu 12,93% în semestrul I din 2015, comparativ cu semestrul I din anul 2014. Felicitări, ANAF! Ştiu cât de greu a fost să ajungem la aceste performanţe! În fiecare lună cât am fost ministru la Finanţe, am chemat responsabilii ANAF din fiecare judeţ care nu îşi îndeplineau planul din luna precedentă. Discutam cauzele colectării slabe, găseam soluţii, schimbam administrarea, regulile şi legile ca urmare a acestor discuţii. Această bună colectare de astăzi se datorează eforturilor depuse de cei de la ANAF, dar şi politicilor publice de anul trecut născute din astfel de discuţii cu cei din teritoriu şi din bunele practici internaţionale. Am trimis în Parlament în aprilie 2014 proiectul de lege privind limitarea plăţilor în numerar şi legea a intrat în vigoare în mai 2015. Am lansat loteria fiscală în decembrie 2014 şi acum este la a treia ediţie. Vedem clar că se dau bonuri fiscale în restaurante şi magazine. Ca urmare, colectarea TVA a crescut cu 22,1% în iunie 2015, faţă de iunie 2014 si cu 18,3% în primul semestru din 2015, faţă de aceeaşi perioadă din 2014.

Cum stăm la capitolul subvenţii? Subvenţiile totale acordate au crescut cu 0,74%, iar cele acordate pe produs au scăzut cu 2,4% în primul trimestru din 2015, comparativ cu aceeaşi perioadă din anul anterior. Deci influenţa subvenţiilor pe produs asupra PIB-ului este una pozitivă.

Consider că trebuie să continuăm politicile publice cumpătate şi fezabile pentru a da în continuare lecţii de creştere economică restului Europei!

16 august, Cursdeguvernare.ro: Semne clare – consumul a crescut deja, stimularea lui e discutabilă

Trei semne clare arată creșterea consumului intern și reclamă temperarea măsurilor de stimulare pe mai departe a acestuia. Aceste semne se văd în construcții, unde activitatea pe primul semestru a urcat cu aproape 11% iar creditele acordate pentru locuințe noi cu 15%, la înmatriculările auto, care au avansat cu pe prima jumătate a acestui an cu aproape 10% și în comerțul cu amănuntul, unde vânzările au urcat cu 2,4%, deși reducerea TVA s-a aplicat numai într-o singură lună.

La toți acești indicatori ( reprezentativi deoarece casele și mașinile au cea mai mare valoare de achiziție iar cumpărăturile zilnice cea mai mare pondere în cheltuielile familiale) ritmul de creștere se conturează a se situa peste posibilitățile rezultate din avansul PIB, estimat pentru acest an la 3% – 3,5% ( 4,2% în trimestrul unu, dar acesta a beneficiat de un efect de bază favorabil și are o pondere relativ redusă în rezultatul pe ansamblul anului, undeva sub 20%).

Sporul vânzărilor de produsele alimentare va duce, cu siguranță, la o expansiune a comerțului pe final de an semnificativ superioară creșterii economice. Asta fără a mai fi nevoie de nicio măsură de stimulare a consumului decât cele deja luate și încă înainte de a cuantifica efectul majorării salariului minim pe economie de la 1 iulie 2015 cu 7,7%.

Și mai important, trendul pe care s-au înscris acești indicatori este unul crescător, ceea ce sugerează o accelerare a fenomenului și nu de stabilizare în timp, fie și la nivelurile destul de ridicate la care s-a ajuns deja în prima jumătate a anului în curs.

De exemplu, în construcții, în iunie 2015 faţă de luna corespunzătoare a anului precedent, volumul lucrărilor de construcţii a crescut, atât ca serie brută, cât şi ca serie ajustată în funcţie de numărul de zile lucrătoare şi de sezonalitate, cu 13,0%, respectiv cu 13,5%. Adică peste ritmul pe totalul primului semestru, situat la 10,3% ca serie brută şi 10,9% ca serie ajustată în funcţie de numărul de zile lucrătoare şi de sezonalitate.

Situația ar fi fost și mai clară dacă, pe obiecte de construcţii, am fi avut un volum de lucrări în creștere mai mare decât cele 0,8% consemnate de INS potrivit datelor ajustate sezonier (avans firav explicabil prin nerealizările de pe segmentul investițiilor guvernamentale). Astfel, volumul lucrărilor de construcţii a crescut la clădirile nerezidenţiale cu 16,3% iar la clădirile rezidenţiale cu 12,0%.

La nivelul înmatriculărilor auto, pe lângă avansul consistent luat de autoturisme, ar fi de semnalat și dublarea în trimestrul al doilea 2015 față de perioada corespunzătoare din 2014 a înmatriculărilor de autobuze și microbuze, după ce datele pe primul trimestru nu anunțau nimic deosebit. În context, merită amintită și creșterea de peste 8%, până la 44.516 unități, a înmatriculărilor de vehicule pentru transportul mărfurilor.

Cifra de afaceri din comerţul cu ridicata (mai puțin comerţul cu autovehicule şi motociclete) a urcat în luna iunie, prima în care s-a generalizat cota redusă de TVA la alimente, cu 6,6% în raport cu aceeași lună din 2014. Atenție, însă, sporul pe zona de produse alimentare, băuturi și tutun a fost de doar 6,2%, adică sub medie, ceea ce indică valori mult mai mari pe alte segmente, precum cel de echipamentului informatic şi de telecomunicaţii (+11,7%).

Pentru poziționarea în context european, trebuie menționate rezultatele la nivelul UE pentru luna iunie 2015. Indicatorii comerțului cu amănuntul arată o creștere de două procente la nivelul UE 28 și doar +1,2% pentru zona euro. Mai mult, față de luna anterioară, indicii sunt negativi ( -0,5% pentru UE 28 și -0,6% pentru Zona Euro). România înregistrează, astfel, niveluri mult peste cele din UE și pe un trend invers.

Desigur, e bine să fii pentru moment pe prima poziție în topul european al creșterilor din comerțul cu amănuntul ( cu +7,9% am luat fața Lituaniei, +7,1%, și Letoniei, +6,8%, coincidență sau nu intrate rcent în clubul euro) iar populația să consume la un nivel mai aproape de cel occidental. Dar totul este ca beneficiile oferite să nu o ia înaintea posibilităților reale date de creșterea economică. Adică procesul să fie sustenabil, nu un simplu foc de paie cu perspective de incendiu greu de stins.