14 septembrie, cursdeguvernare.ro: Bugetele: Statul îşi datorează 2,2 miliarde de lei – Topul companiilor cu restanţe la buget

Situaţia financiară a companiilor de stat nu s-a îmbunătăţit în prima jumătate a acestui an, în ciuda angajamentelor de restructurare făcute de autorităţile care le controlează. Cel puţin aşa reiese din situaţia datoriilor pe care acestea le-au raportat la principalele bugete ale statului.

În total, în lista marilor contribuabili cu restanţe la buget figurează 18 companii controlate de stat, de la nivel central sau local. Acestea înregistrau, la finele lunii iunie, datorii de peste 2,2 miliarde de lei, adică 40% din totalul obligaţiilor marilor contribuabili la bugetul de stat, de pensii, de sănătate şi de şomaj. În total, în lista marilor contribuabili cu datorii la stat figurează în jur de 300 de companii, cele 18 deţinute de stat reuşind să acumuleze aproape jumătate dintre restanţele raportate la jumătatea anului.

La nivelul lunii iunie 2015, companiile din România, atât cele de stat cât şi cele private (incluzând aici nu doar marii contribuabili ci și IMM-urile și microîntreprinderile), aveau datorii la stat în valoare de peste 14,5 miliarde de lei, suficient pentru a acoperi, spre exemplu, deficitul de până acum al bugetului de pensii, de circa 11 miliarde de lei la finele lunii iulie, reiese din datele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF).

Cele mai mari datorii au fost acumulate la bugetul de stat, unde în iunie obligaţiile restante ale companiilor erau de 11,4 miliarde de lei.

La bugetul asigurărilor sociale de stat, respectiv a pensiilor publice, datoriile erau de 2,3 miliarde, în timp ce la bugetul de sănătate se ridicau la 751,4 milioane de lei, iar la bugetul de şomaj la 91,6 milioane de lei, reiese din datele centralizate decursdeguvernare.ro. În funcţie de cifra de afaceri, datornicii sunt împărţiţi în două categorii: contribuabili mari şi contribuabili mici şi mijlocii.

Datorii la bugetul de stat

Datoriile totale înregistrate la bugetul de stat de companiile mari (atât private, cât şi de stat) au însumat, la finele lunii iulie, peste 4,6 miliarde de lei.

Cele mai îndatorate 10 entităţi au acumulat peste 70% din aceste datorii. Printre acestea se numără cinci companii de stat, respectiv Electrocentrale Bucureşti, Regia Autonomă de Transport Bucureşti (RATB), Electrocentrale Constanţa, Complexul Energetic Hunedoara şi Poşta Română.

În total, cele cinci companii au acumulat datorii de 1,6 miliarde de lei, la nivelul lunii iunie. Practic, 34% din datoriile totale la bugetul de stat ale marilor contribuabili aparţin unor companii controlate tot de stat.

Restanţe au acumulat şi companiile cu cifre de afaceri mai mici. La bugetul de stat, valoarea restanţelor acestor firme era, la jumătatea anului, de 6,7 miliarde de lei.

Datorii la bugetul asigurărilor sociale

Datoriile marilor contribuabili la bugetul asigurărilor sociale de stat au ajuns la 642,3 milioane de lei la jumătatea anului, la care se mai adaugă datorii de 1,6 miliarde de lei de lei, restanţe ale contribuabililor mici şi mijlocii.

În topul celor mai mari 10 datornici se află cinci companii de stat, respectiv CE Hunedoara, Romaero, Poşta Română, CE Oltenia şi Uzina Mecanică Cugir, cu datorii totale de 354,5 milioane de lei, adică peste 70% din valoarea totală a obligaţiilor restante la bugetul de pensii a celor mai îndatoraţi 10 mari contribuabili.

Bugetul de sănătate ar fi trebuit să fie mai “bogat” cu 190,1 milioane de lei dacă marii contribuabili şi-ar achita datoriile.

În topul companiilor cu cele mai mari contribuţii restante la sănătate se află CE Hunedoara, Romaero, Poşta Română şi CE Oltenia. Cele patru companii de stat au acumulat obligaţii restante de 94 de milioane de lei, aproape jumătate din datoriile totale ale marilor contribuabili la acest buget.

Şapte companii de stat sunt prezente şi în topul celor mai mari zece contribuabili care au restanţe la şomaj.

În total, acestea aveau de plătit 11,1 milioane de lei în iunie, respectiv 62% din totalul obligaţiilor restante ale companiilor mari la acest capitol. Acestora li se adaugă cele 73,7 de milioane de lei datorate de companiile mici şi mijlocii.

15 septembrie, cursdeguvernare.ro: Problema cronică a veniturilor guvernamentale: politici publice construite pe deficit de fonduri

România conduce clar și de mai multă vreme în topul celor mai mici venituri guvernamentale raportate la PIB la nivelul statelor Uniunii Europene. Datele pentru 2014 arată că ne situăm cu mai bine de zece procente din PIB sub media europeană și cu aproape 20% sub nivelul înregistrat de modelul nostru socio-economic tradițional, Franța.

Până și vecinii de la sud Dunăre, colegi de val de aderare și cei care ne salvează îndeobște de a fi lanterna roșie a UE la majoritatea criteriilor economice, ne devansează cu trei procente.

Mai ”catolici decât Papa” dar cei mai puțini latini dintre latini în plan economic, românii au un nivel al sumelor puse la dispoziția decidenților în materie de politici publice situat sub cel al nordicelor ex-socialiste Lituania și Letonia sau al Irlandei, modelată după standardul SUA în materie.

Pentru referință, menționăm că locomotiva UE, Germania, se plasează foarte aproape de media UE 28, cu 44,6% venituri în PIB față de 45,2% la nivelul Uniunii.

Foarte probabil, nu avem nicio șansă să ajungem vreodată la pragul de 50% din PIB venituri guvernamentale, nefiind nici o societate bogată și nici intrinsec bazată pe solidaritate socială, precum țările nordice. Dar o țintă de 40% din PIB ne putem fixa, pentru a putea să derulăm programele aferente unui stat civilizat din Europa secolului XXI. Cu învățământ de 6% din PIB, sănătate de 7% din PIB sau cheltuieli de cercetare-dezvoltare măcar de 2% din PIB.

Reducerea fiscalității este o capcană prin minibeneficiile cuantificate cu precizie pe moment și costurile greu de comensurat în perspectivă.

E, practic, imposibil să întreprinzi politici sociale serioase și eficiente pe deficit bugetar și deficit de investiții publice denotă cinism politic și o lipsă de viziune și de interes pentru generațiile viitoare.

Cu excepția anului 2007, an ”promoțional” de intrare în UE (în care s-au înghesuit să se așeze bloc-starturile cursei pentru pentru privatizare companiile interesate de piața românească), se poate vedea cum ponderea veniturilor a stat la 32%-33% din PIB, indiferent de ajustările din fiscalitate.

Variația deficitului public a fost dată pe parcursul ultimilor zece ani, într-o proporție covârșitoare, de nivelul cheltuielilor și nu de cel al încasărilor. Motiv pentru care s-a mers pe varianta cea mai la îndemână a tăierii cheltuielilor, dar – nota bene – nu cea normală, din perspectiva convergenței cu uzanțele europene în materie, a creșterii încasărilor.

De fapt, nimeni nu a promovat ideea, altminteri de bun-simț, că nivelul de trai depinde nu numai de banii aflați la dispoziție în buzunar dar și de calitatea serviciilor publice oferite de stat și autoritățile locale (adevăratul motiv pentru care refugiații sirieni se duc spre țări care le sunt străine în plan cultural, precum Germania și Suedia și nu spre țările arabe bogate din Golf ).

În context, politica de relaxare fiscală pe considerentul că românii vor consuma mai mult și astfel se va stimula creșterea economică are o potențială hibă. S-ar putea să consume mai mult, în sensul de a da mai mulți bani pe diverse (fără a beneficia nepărat de servicii superioare, vezi efectul Balassa-Samuelson), dar să trăiască mai prost. Mai puțin culți, mai bolnavi și cu mai mult timp pierdut în proceduri birocratice.

Practic, bugetul ar trebui construit plecând de la definirea standardelor de calitate europeană asumată de stat în privința serviciilor publice și nu de la sumele care se pot strânge în mod tradițional (anecdota cu căutatul și găsitul de bani în același buget anchilozat, tip copy-paste, a făcut deja carieră). Adică fiscalitatea ar trebui să răspundă și unor comandamente ale societății în ansamblu, nu doar ca sumă de indivizi.

 

15 septembrie, postare pe blog: Ce spune Legea Salarizarii despre invatamant

Sursa: http://www.contributors.ro/editorial/ce-spune-legea-salarizarii-despre-invatamant/

Începutul anului şcolar nu le aduce veşti bune profesorilor. Noua “Lege a salarizării unitare” îi lasă pe ultimul loc în ceea ce priveşte veniturile bugetarilor cu studii superioare. Astfel, încadrarea unui profesor cu definitivat va fi porni de la 1.971 de lei şi a unui asistent universitar de la 2.020 de lei, pentru a ajunge, în preajma pensiei, la 4.563 de lei pentru învăţământul preuniversitar, respectiv 7.868 de lei pentru instituţiile de învăţământ superior. Comparativ, un medic rezident începe de la 2.948 de lei şi poate ajunge, la finele carierei, la suma de 9.105 lei. Un magistrat stagiar va putea încasa 7.272 de lei, iar cel care-şi încheie cariera are şansa de a primi 14.301 lei. Dacă e să comparam cu ceva rezonabil salariile profesorilor, atunci e preferabil să ne uităm nu la cele care presupun studii de lungă durată, ci la veniturile muncitorilor: 1.246 de lei la angajare pentru cei necalificaţi şi 1735 de lei pentru cei calificaţi. Deosebirea dintre universitate şi şcoala profesională (care pot avea, ambele, trei ani – dar pot fi şi de cinci, respectiv doi ani) e de 236 de lei la angajare. Cred că această cifră spune totul despre starea învăţământului – în particular a celui universitar – din România de azi. Este zadarnic să ne mai facem orice iluzii cu privire la “schimbare” şi reformă” în educaţie. Reluarea ritualică a acestor termeni (precum şi a sintagmelor despre “viitorul nostru” şi “prioritatea naţională”) cu ocazia festivităţilor de 15 septembrie s-a golit complet de sens. Toată lumea ştie că aceste cuvinte nu mai înseamnă nimic şi că cei ce le recită – cu pseudo-afectare – o fac doar pentru că nu ştiu ce altceva ar putea spune într-o situaţie la care sunt obligaţi (de funcţie) să participe. Dacă ar fi, măcar pentru o dată, să vorbească onest ar trebui să le spună dascălilor din faţa lor că, absolut previzibil, creşterile salariale anunţate vor duce la o inflaţie a preţurilor care va lovi exact acolo unde sporul a fost cel mai mic; în speţă la tinerii profesori. Şi nu e deloc exclus ca – după Lege şi după inflaţie – puterea de cumpărare a acestora să fie mai mică decât e azi. Dacă putem deduce ceva din ponderea “creşterilor salariale” preconizate, atunci singura concluzie logică este că această Lege are ca scop secund descurajarea tinerilor ce vor să opteze pentru cariera didactică.

Să nu ne grăbim şi să acuzăm primul Ministru, Ministrul de Finanţe, Guvernul, Parlamentul, partidele şi pe mai ştiu eu cine. Mai bine – deşi nu e uşor deloc – să privim adevărul în faţă: Legea salarizării sancţionează o stare de fapt. Dacă ne uităm la cifre, profesorii sunt, în România, în jurul a 250.000 (cam 230.000 în preuniversitar – cu educatori cu tot – şi aproximativ 20 – 25.000 în învăţământul superior). E vorba de cel mai mare contingent profesional al sistemului bugetar românesc (nu cunosc numărul funcţionarilor publici, dar între aceştia există clivaje profesionale mult mai marcate decât între profesori, fapt care poate permite situarea lor în genuri diferite). Comparativ, medicii sunt undeva în jurul a 55.000 şi magistraţii pe la 7.500. Prima morală ce se degajă din aceste cifre este aceea că veniturile magistraţilor vor fi întotdeauna mari şi ale profesorilor mici exact din acelaşi motiv pentru care diamantul e scump şi cărbunele ieftin – în speţă pentru că diamantele sunt puţine, iar cărbunele e mult. Profesorii sunt, per ansamblu, de 30 de ori mai mulţi decât magistraţii; asta spune între altele şi că dublarea salariilor profesorilor ar fi echivalentă, pentru buget, cu creşterea de câteva zeci de ori a veniturilor judecătorilor şi pocurorilor (în vreme ce dublarea câştigurilor acestora e o fracţie – mică – din banii alocaţi profesorilor). Aici mă tem că nu e loc de prea multă negociere: mai întâi pentru că bugetul nostru va fi mereu mic şi apoi pentru că orice măsură care se vrea eficientă va fi ţintită pe un grup cât mai restrâns. Cu cât acest grup este mai limitat numeric, cu atât pot fi mai uşor cuantificate rezultatele măsurii care l-au vizat (şi, în funcţie de acestea, pot fi rectificate erorile apărute). Ca atare, e mai rezonabil să fie crescute salariile magistraţilor decât cele ale profesorilor. Primul lucru care blochează orice reformă eficientă a educaţiei e numărul mare al profesorilor. Operaţiile cu mulţimi mari impun, până la urma, logica celui mai mic numitor comun. Iar acesta, din păcate, e – în cazul învăţământului – unul foarte scăzut.

Simpla enumerare a cifrelor, deşi percutantă, nu spune prea multe despre calitatea educaţiei româneşti. Ori aici e problema. Abandonul şcolar (cu analfabetismul care-i e asociat la vârste mici), rezultatele testelor PISA şi ale examenelor (şi simulării examenelor) naţionale, bacalaureatul onest, ridicolul în care se afundă universităţile dispuse la orice pentru a-şi aduna clienţi, devalorizarea diplomelor de toate gradele şi, mai înainte de toate, degradarea constantă a vieţii şi a discursului public sunt dovada manifestă a “a calităţii” învăţământului românesc. Putem să le reproşăm orice magistraţilor (şi ar fi lucruri de reproşat), dar acţiunea lor din ultimul deceniu e vizibilă şi graţie lor ţara a evitat prăbuşirea în anarhia războiului seniorilor corupţiei. Sunt multe disfuncţionalităţi în medicină (şi de ordin uman, şi de ordin profesional), dar – cu toate dificultăţile actului medical – media de viaţă a crescut în ultimul deceniu. Administraţia publică îşi face treaba (iarăşi, cu inerente sincope), iar poliţiei îi datorăm siguranţa destul de ridicată a vieţii urbane. Nu vreau să aduc elogii în necunoştinţă de cauză unor categorii profesionale din rândul cărora media îşi recrutează la nesfârşit vedetele prime-time-ului, dar e un fapt uşor constatabil acela că pe seama niciuneia nu poate fi pus ceva comparativ cu degradarea educaţiei. Profesorii au uitat că menirea lor nu e în primul rând aceea de a-i învăţa pe copii să citească şi să scrie, ci aceea de-a crea în jurul lor o lume în care cititul şi scrisul să aibă sens şi să fie dezirabile. În afara acestui efort luminător, deprinderea cititului şi a scrisului seamănă – deopotrivă pentru profesori şi elevi – cu o corvoadă inutilă din care unii se aleg cu salarii, alţii cu corigenţe şi toţi visează la vacanţe. În 20 de ani am înmulţit în neştire universităţile, facultăţile, gradele, titlurile, diplomele şi care e rezultatul? Caste cvasi-feudale (care – cel mai adesea – n-au nimic de a face nici cu studiul, nici cu educaţia) în universităţi şi în inspectorate şi pălmaşi frustraţi, lipsiţi de orice motivaţie (ce nu-şi pot permite o care din salariul lor) la “bază”, în sate pustii, în şcoli de cartiere dubioase şi în săli de seminar goale. Acesta e chipul educaţiei româneşti şi asta a produs ea! Tot acest bric-à-brac instituţional, cu posturile şi salariile lui nesimţite e dovada vie a faptului că creşterea salarială nu ar rezolva nimic altceva decât alimenteze corupţia din sistemul de educaţie. Trebuie spus şi acest lucru: e greu de imaginat un domeniu în care corupţia să fie mai mare, dat fiind că produsul ultim al învăţământului nu are consistenţa palpabilă a celui al diverselor inginerii sau al medicinei. Ce s-a făcut cu banii investiţi în educaţie? “Proiecte”, “studii de fezabilitate”, “şcoli de vară”, “training-uri”, “conferinţe” perfect inutile şi din care – cu excepţia câtorva privilegiaţi (mai mereu aceiaşi) – nimeni nu s-a ales cu nimic. S-au tipărit nenumărate “anale”, “culegeri de studii” şi alte “opere” pe la universităţi din provincie care, atunci când nu sunt plagiate grosolane, sunt pură maculatură. Dar s-au obţinut grade şi s-au conferit titluri care au făcut ca, în cel mai scurt timp, bugetul învăţământului să se ducă tot doar pe plata salariilor, în particular a celor “de top”. Tot deţinătorii acestora ar profita, inevitabil, de o majorare semnificativă a câştigului cadrelor didactice. Cu cât acestea din urmă sunt mai multe, mai slab pregătite şi mai sărace, cu atât mecanismul exploatării lor e mai performant. De aceea ideea “reformei” în educaţie e o pură utopie: o asemenea tenativă ar echivala cu un soi de mini-perestroikă: pornită de sus, cu limite clare şi nefolosind la nimic altceva decât la a da (în schimbul “libertăţii de expresie” pe la “training-uri”) o patină de legimitate unei caste de profitori pe care toată lumea îi ştie ca atare. Nu, din păcate nu, sistemul de învăţământ nu poate fi reformat. De aceea trebuie împins la pierie. Şi – oricâte precauţii şi-ar lua Guvernul – exact asta face Legea anunţată.

Situaţia învăţământului e similară astăzi celei a armatei înainte de intrarea în NATO. Cu acea armată nu se putea face nimic altceva decât beţii, furtişaguri şi logoree fără conţinut. Nu era nici armata care să ne apere, nici cea care fie capabilă de misiunile pe care le presupunea parteneriatul cu ţările occidentale. De aceea a fost desfiinţată. Aceeaşi va fi şi soarta învăţământului de stat. Doar că pentru el nu vor exista nici pensionări la 40 de ani, nici salarii compensatorii. După abolirea armatei de masă, învăţământul a rămas ultima formă de înregimentare obligatorie a populaţiei. Şi, din păcate sau din fericire, tocmai din această cauză nu poate fi suspendat de pe o zi pe alta. Cineva va trebui să aibă în continuare grijă de copii atâta timp cât părinţii sunt la lucru, la fel cum cineva va trebui să le dea ceva de lucru adolescenţilor la vârsta la care sunt tentaţi să-şi încerce limitele. Într-un viitor oarecare toate acestea se vor putea face fără apelul (fals emoţional) la “viitor” şi la “copiii noştri”. Pur şi simplu cei mai mulţi profesori vor fi retrogradaţi ca îngrijitori, iar locul materiilor de acum – oricum anapoda – va fi luat (în “instituţiile de masă”) de “educaţia pentru viaţă” (un mixt de generalităţi “motivaţionale”) şi de ore de “practică vocaţională”. Pentru cei mai mulţi – cei care abandonează şcoala, cei care termină forţat gimnaziul, cei ce nu-şi dau bacalaureatul, cei care nu frecventează facultăţile la care sunt înscrişi – nu e nevoie de mai mult. Cu toţii vor învăţa, din mers, acele lucruri care le sunt utile pentru a câştiga suficient ca să se distreze cât sunt tineri şi ca să consume mecanic la vârste mai mari. Rudimentele a două-trei limbi, şcoala de şoferi, “permisul de conducere a calculatorului” şi conştiinţa faptului că dacă vrei distracţie trebuie să ai de unde cheltui sunt absolut suficiente pentru ca un tânăr să trăiască decent – ca migrant economic – oriunde în Europa, America sau Australia. Evident, printre cei care vor descoperi cum se trăieşte din munca brută, vor fi şi unii care vor vrea mai mult. Aceia vor urma – pe banii lor (adică cu o solidă motivaţie) – şcoli străine care le vor da diplome recunoscute oriunde în lume şi aducătoare de câştig serios. Asta e şcoala adevărată.

Noi ce facem? Ne batem joc de tot: am transformat învăţământul în completare de hârtii pentru “comisii” şi “evaluări”. Am scris în aceste hârtii lucruri fără nici o măsură comună cu realitatea şi am construit din ele babilonii de rapoarte care nu spun nimic despre situaţia efectivă a copiilor, a profesorilor şi a şcolii. Ne-am bătut joc de tot: orele, când s-au ţinut, au fost plate înşiruiri de reguli şi de metodologii care nu stârnesc interesul nimănui, notele s-au dat pe prietenii cu părinţii, pe “atenţii” şi pe simpatii de moment. Nu ne-a interesat nici ce leagă disciplinele pe orizontala anilor de studii, nici felul în care aceştia se structurează pe verticala ciclurilor educaţionale. Manualele şi cursurile au fost scrise într-o limbă de neînţeles, stereotipă şi uscată în care nu vorbeşte nimeni şi care nu se adresează nimănui. Şi nimeni nu (s-)a plâns atunci când ceea ce defineşte umanul omului – acel ceva care se cuvine încredinţat cu grijă de generaţia mai vârstnică celei mai tinere – şi se decantează în marea literatură, artă, muzică şi filosofie a fost pur şi simplu dat afară, fără menajamente, ca fiind caduc, din şcolile noastre. Nimeni n-a spus nimic atunci când nişte funcţionari fără chip, dar cu puterea de-a decide cum să fie minţile şi sufletele a generaţii de copii, au hotărât că ceea ce a vorbit timp de milenii oamenilor de pretudinteni n-ar nici o valoare şi, ca atare, poate fi înlocuit cu manualul de utilizare a nu-ştiu-cărei tehnologii. Ne mirăm că asemenea ştiinţă vană nu-i interesează pe copii? Dar câţi dintre noi – dacă nu ar fi nevoiţi să-şi câştige pâinea din aceste mizerii metodologice – s-ar ocupa vreodată de ele? Câţi dintre noi se regăsesc în schemele lor aride? Câţi îşi formulează gândurile, la ceasul îndoielilor, în păsăreasca tradusă aproximativ din manuale de duzină străine (care la noi trec drept ultima minune)?

Acesta e tristul adevăr: şcoala nu-i mai învaţă pe tineri să se formuleze pe ei înşişi, să pună în forma riguroasă a expresiei clare preaplinul de speranţă şi de nelinişte al vârstei lor. Dimpotrivă, şcoală îi învaţă o limbă calpă ce se asociază cu dezinteresul şi cu descurcăreala măruntă din care mâine cresc vorbele goale, indiferenţa cinică şi cancerul corupţiei. Asta se învaţă – şi încă temeinic! – în şcoala românească. Cei care-i părăsesc incinta vor moşteni o ură tenace faţă de textul scris (pe care nu-l asociază cu bucuria lecturii, ci cu nesfârşite corvezi gramaticale), dispreţul faţă de muncă (căci “doar proştii lucrează”, restul fac copy-paste de pe internet), deprinderea ipocriziei şi a imposturii (de la “modelele” ce li se oferă în sălile de curs). Nu producem nici “specialişti” – căci cei ţinuţi să-i formeze nu sunt ei înşişi specialişti, nici măcar oameni care să aibă sentimentul normalităţii. Tot ce producem sunt rebuturi umane, după chipul şi asemănarea noastră, a celor ne asimilăm tot mai mult cu mobilerul sălilor ăn care predăm.

S-a umplut ţara cu “universităţi”, cu “doctori” şi profesori universitari” (toţi cu nesfârşite liste de “contribuţii ştiinţifice”). Cu excepţia lor, atunci când se gratulează între ei la tribune oficiale, cine le ştie rostul? La câte s-au petrecut în lumea noastră în ultimul pătrar de veac, câţi dintre ei vor fi pomeniţi pentru ce au făcut – cu “expertiza” lor – pentru binele nostru comun? Câţi dintre ei vor fi reţinuţi de istoria domeniului lor nu pentru că au fost “ctitori de şcoală” (adică primii profesori universitari, decani sau rectori din târgul lor), ci pentru contribuţia efectivă la gândirea ce structurează domeniul în cauză? Lăsând la o parte compilaţiile pentru uzul studenţilor şi articolele de conjunctură (“pentru punctaj”), câţi dintre ei ar putea numi efectiv această contribuţie? Universităţile au devenit un soi de piste pentru politicieni în ascensiune şi de parcări pentru politicieni eşuaţi. Cu toţii trăiesc – ca buni oameni politici autohtoni – doar în orizontul funcţiei. Titlurile şi gradele nu contează decât în măsura în care se împlinesc în funcţii administrative, singurele care oferă – în lumea noastră sucită – “recunoaştere”. Într-o ţară de rectori, de prorectori, de decani şi de preşedinţi de comisii, cine să mai cerceteze? Şi la ce bun? Nu suntem noi o eternă periferie? Nu ne-am construit toată modernitatea pe francize şi licenţe străine? Ce putem noi face care să nu fi fost deja făcut acolo unde cercetarea e cercetare (şi la nivelul creierelor, şi la cel al finanţării)? Asta e dincolo de halatele şi de tichiile ridicole ale “senatelor” noastre: un enorm cinism care striveşte tot ce e viu în sălile de curs şi de seminar. Pentru toţi cei care nu ştiu ce e oboseala care face înţelesul să pătrundă în carne, pentru toţi cei care nu cunosc bucuria ce se naşte la capătul unei nopţi de trudă, plagiatul nu e ceva reprobabil, ci “necesitatea istorică” a lumii noastre. Şi tocmai pentru că văd lucrurile aşa, se consideră chemaţi să conducă destinele acestei lumi. Să nu credeţi că asemenea persoane există doar în Parlament, fiecare “muncipiu” al ţării îşi are pepiniera lui, din care mâine, şi poimâine, şi în veac se vor recrută alţi şi alţi parlamentari, după acelaşi calapod şi cu acelaşi profil. Ei vor fi stăpânii ruinei în care predecsorii lor au transformat ţara. Iar noi – şi copiii noştri (dacă nu vor pleca la timp) – vom chiriaşii lor.

Între ei şi elevi/studenţi e marea masă a cadrelor mărunte, a celor pentru care o sută de lei e mai mult decât pentru alţii un milion de euro. La toate aberaţiile care s-au făcut în ultima vreme în “câmpul muncii” lor alţii – de pildă magistraţii – ar fi protestat demult. Cum să protesteze aceşti profesori? Cui să se plângă? Inspectoratelor? Adică celor care – cu hârţogăria şi “punctajele” lor – îi exploatează? Ministerului? Li s-ar răspunde că cererile lor “au fost înţelese” şi nu se poate face nimic (decât, cel mult, o “comisie”), aşa că să se întoarcă la lucru. Să facă grevă? Vor ridica părinţii împotriva lor (căci părinţii trebuie să meargă la muncă, nu pot sta cu copiii acasă, iar greva cu copii în şcoală nu se deosebeşte cu nimic de orele de curs). Şi-apoi ca să facă grevă adevărată trebuie să şi-o poată permite. Un magistrat poate sta, din salariul lunii precedente, patru luni în grevă fără a avea probleme cu întreţinerea. Cei mai mulţi profesori nu şi-ar putea permite nici măcar o săptămână. Asta e; şi revolta îşi are limitele ei. În schimbul tăcerii, Ministerul şi Inspectoratele “închid ochii” asupra precarităţii formaţiei profesorilor şi-i lasă în plata Domnului, să-şi consume frustrările la clasă. “Armata” învăţământului e una demoralizată şi fără nici un orizont. De aceea bătăliile ei sunt dinainte pierdute. Cu excepţia “meditaţiilor” şi a “culegerilor” cei mai mulţi profesori nu au nici o altă sursă de venit şi piaţa nu are nici o nevoie de ei. Nu există un sistem privat cu adevărat concurenţial care să-i selecteze pe cei mai buni. Spre deosebire de doctori sau de ingineri nu-şi pot deschide propria lor firmă în domeniu. Tot ce pot face este să-şi blesteme alegerea şi să spere că într-o bună zi vor ajunge directori sau decani, luându-le locul celor care i-au umilit. Şi astfel, mecanismul se repetă la nesfârşit. Cine-şi mai aduce aminte de faptul că-n antichitate pedagogii erau sclavi educaţi? Educaţi, dar sclavi.

Unde să ne uităm pentru a vedea ce a făcut efectiv şcoala românească? La “vedetele” media din care bună parte au trecut prin ea după Revoluţie? La “personalităţile publice” din care nu puţini şi-au făcut facultatea – la decenii după liceu – atunci când au apărut universităţi în târgul lor? La cohortele de tineri care-au luat în serios studiul şi care-au ajuns să lucreze te-miri-ce, dacă n-au luat calea bejeniei? La prăbuşirea vânzărilor de carte? La dispariţia presei civilizate şi înlocuirea ei cu tabloide? La absenţa emisiunilor culturale pe canalele de radio şi televiziune? La faptul că oamenii nu mai au unde, când şi de ce se întâlni în spaţiul public (care a ajuns un pustiu luminat spectral de ecranele televizoarelor)? La rătăcirea noastră, a tuturor, sub povara propriilor fantasme, a spaimelor comune şi a mizeriei în care ne afundăm pe zi ce trece? Lucrurile acestea n-au nici o legătură cu şcoala? Nu acolo se deprinde temeinicia lucrului bine făcut? Nu acolo învaţă copilul atenţia şi răbdarea care, doar ele, permit pasiunii să se întruchipeze ca realizare? Nu acolo se descoperă că orice greu poate fi biruit printr-un efort susţinut şi că, dincolo de toate încercările zilei, avem datoria de a le trece urmaşilor moştenirea de bine, adevăr şi frumos pe care am primit-o de la dascălii noştri? Nu acolo se dobândeşte măsura gesturilor care aduc ceva pe lume şi greutatea cuvântului care numeşte – şi, astfel, aduce la lumină – experienţa noastră? Nu e şcoala locul în care se întâlnesc oameni atât de diferiţi (ca vârstă, ca origine, ca loc) pentru a pune împreună darul nevăzut al fiecăruia, care topit în munca şi bucuria comună devine împlinirea vizibilă pe care o pomenesc alte şi alte generaţii? Nu e şcoala locul în care “devenim ceea ce suntem”?

Nu. Şcoala noastră nu e aşa ceva. E o instituţie opacă, greoaie, care nu ştie nici ce face şi nici de ce face ceea ce face. În angrenajul ei sunt strivite vieţi: ale celor ce şi-au vândut sufletul pentru visul “conducerii”, al celor care şi-l pierd în sleiala zădărniciei zilnicie, a copiilor cărora li se ia bucuria şi spernaţa pentru a li se da absurd şi impostură. Asta e şcoala românească; sau mai exact aşa a ajuns. Trebuie că stăpânii şi victimele ei s-au desprins cu totului de realitate dacă şi-au închipuit că lucrurile acestea sunt normale şi că vor putea continua la infinit. Nu, vine o zi când totul se plăteşte, iar acum nota de plată e în faţa noastră. S-a întâmplat ca, de astă dată, chelnerul să fie d-l Orlando Teodorovici. Legea făciută sub oblăduirea dânsului ne arată preţul şcolii româneşti de azi. Profesorii nu sunt plătiţi nici pentru capacitatea de decizie (ca magistraţii), ci pentru priceperea în care se distilează cunoştinţele (ca medicii), ci pentru şurubăreala măruntă pe marginea “programelor”, a “evaluărilor” şi a “punctajelor”. Ca muncitorii calificaţi. Pentru odată, în rolul acesta de chelner, cu costumul inadecvat şi zâmbetul absent, d-l Orlando Teodorovici a nimerit-o bine. Nici dac-ar fi vrut n-ar fi putut-o nimeri mai bine.

De acum înainte nu mai e nimic de sperat; faimosul 6 % poate fi uitat, banii pentru pregătirea pe conţinut a cadrelor didactice pot fi uitaţi şi ei, la fel ca descentralizarea. Sărăcia se cere strunită cu mână fermă: “comisii”, “punctaje”, “formări pedagogice”, etc. Lucruri care se fac la pachet şi de la care – în fapt – nimeni nu speră nimic. Rolul lor e unul singur: acela de a-i ţine ocupaţi pe cei din “sistem” ca să nu se gândească serios la ceea ce li se întâmplă cotidian. Ceilalţi sunt avertizaţi: aici sunt cele mai mici salarii, cele la care ajung doar loser-ii. Feriţi-vă copiii de această carieră. Ani de zile învăţământul a fost cea mai mare oportunitate de angajare la stat. Acum statul nu mai are nevoie de el şi-l lasă să putrezească de la sine. În fapt, a ajuns atât de decrepit, încât nici o măsură care s-ar lua la adresa lui nu l-ar mai putea nici însănătoşi, nici ruina mai mult. Aşa că efectiv, nu există nici o raţiune de a majora semnificativ salariile profesorilor. Pentru a avea o şcoală adevărată în România trebuie ca acest învăţământ să piară. Abia atunci când se vor întruni trei condiţii esenţiale – ca dascălii să fie puţini, să fie devotaţi vocaţiei lor şi să fie uniţi în efortul de a articula această vocaţie – vom putea vorbi cu adevărăt de şcoală în România. Dar acea lumină a dimineţii e departe de-a se vedea din noaptea care s-a aşternut peste educaţia românească. Până la ivirea ei “lasciate ogni speranza”. Asta spune Legea salarizării despre învăţământ.

 

16 septembrie, gandul.info: Prea săraci pentru a vrea să fim bogaţi?

Este greu de ales între relaxare fiscală, salarii mai mari la stat şi cheltuielile aferente unui an electoral. Însă faptul că politicienii, aleşii, reprezentanţii noştri, continuă să menţină sărăcia, să saboteze o creştere sănătoasă şi servicii publice măcar mediocre, se datorează şi lipsei presiunii din partea societăţii civile, a faptului că în ciuda felului în care au ţinut frâiele României până acum sunt aleşi, la fiecare patru ani, să ne reprezinte şi să decidă pentru noi.

Anul trecut bugetul naţional al românilor a fost de 48,6 miliarde de euro. Asta este suma pe care politicienii şi administraţiile centrale şi locale a avut-o la dispoziţie pentru a asigura bunul mers al ţării, bunul trai al cetăţenilor, dezvoltarea unui stat sărac. Plus un bonus de 2,8 miliarde de euro, deficit bugetar, pe care statul, în numele cetăţenilor săi, l-a împrumutat şi pe care îl va plăti înapoi băncilor, cu dobânzile aferente.

Aceşti bani sunt ai statului, deci ai tuturor, nu ai politicienilor, nu ai şefilor din administraţia publică, nu ai directorilor de companii de stat. Nu sunt ai lui Ponta, Teodorovici, Iohannis, ai serviciilor secrete, ai primarilor, ai consilierilor locali. Ei trebuie doar să îi administreze, fiecare după cât prevede legea.

Vă place cum îi administrează? Sau, mai corect: este corectă strategia de cheltuire a banului public? În 2014 cea mai mare pondere în cheltuieli a avut-o asistenţa socială (în special sistemul de pensii de stat), cu 31,5%, urmată de salariile personalului bugetar, cu 22,2%, de “bunuri şi servicii” (unde sunt incluse de la maşinile achiziţionate de aparatul de stat la medicamente), cu 17,5% şi de “cheltuieli de capital” (investiţiile derulate din bugetul general consolidat, fără a lua în considerare fondurile UE), cu o pondere de 7,6%.

Între micşorări de taxe, măriri de salarii în sistemul bugetar, creşterea valorii prestaţiilor sociale şi investiţii pe ce ar trebui să îşi cheltuiască bugetul România?

Pe ce ar trebui să cheltuiască bani un stat în care mai puţin de jumătate dintre locuitori (9,39 milioane de locuitori, 47,1% – date INS) au locuinţa conectată la un sistem de canalizare?

Un stat în care din reţeaua totală de drumuri publice, 38,7% sunt pietruite sau de pământ îşi permite să nu investească în infrastructură? Pe calea ferată viteza medie de deplasare a trenurilor de călători este de 45 de km/h iar la cele de marfă de 23 de km/h. Circa 65% din totalul reţelei de cale ferată, adică 8.200 de km, are durata de viaţă expirată.  Locomotivele mai vechi de 20 de ani reprezintă peste 80% din total, pondere similară cu a vagoanelor mai vechi de 25 de ani.

În condiţiile în care, cu trimitere de la medicul de familie, pentru un RMN trebuie să aştepţi şi o lună şi jumătate oare nu este nevoie de investiţii în aparatură medicală? În condiţiile în care un pensionar cardiac şi cu diabet nu are suficienţi bani pentru medicamente, nu ar trebui subvenţionate anumite medicamente pentru anumite categorii sociale? Nu ar trebui reabilitate saloanele din spitale pentru ca după o operaţie reuşită să nu te îmbolnăveşti cu streptococi?

Când zeci de mii de elevi din ciclul primar şi gimnazial merg la cursuri în şcoli cu toalete din lemn şi se încălzesc, iarna, dacă au cum, la soba cu lemne, oare nu este nevoie de investiţii în infrastructura de educaţie?

Prioritatea mediului politic, exprimată legislativ şi executiv, ar trebui să fie acoperirea nevoilor populaţiei. Sărăcia românilor nu ţine atât de mult de productivitatea de sub 40% din media UE, de salariile mici sau de faptul că mai mult de jumătate dintre banii câştigaţi sunt cheltuiţi pe produse alimentare şi bătuturi nealcoolice, ci de proasta calitate a serviciilor publice şi de lipsa perspectivei de dezvoltare.

Sărăcia există şi pentru că strategia de dezvoltare a României este greşită, pentru că banii sunt cheltuiţi pe lucruri care nu aduc alţi bani. Până acum argumentul pentru lipsa efectelor investiţiilor în economie era decalajul imens între ce avem la dispoziţie şi ce este nevoie pentru a accelera dezvoltarea. Acum argumentul este frica autorităţilor de a semna contracte în condiţiile în care, fără a fi un serviciu public excelent, justiţia dă semne, totuşi, de revenire la menirea ei din Constituţie.

Este greu de ales între relaxare fiscală, salarii mai mari la stat şi cheltuielile aferente unui an electoral. Însă faptul că politicienii, aleşii, reprezentanţii noştri, continuă să menţină sărăcia, să saboteze o creştere sănătoasă şi servicii publice măcar mediocre, se datorează şi lipsei presiunii din partea societăţii civile, a faptului că în ciuda felului în care au ţinut frâiele României până acum sunt aleşi, la fiecare patru ani, să ne reprezinte şi să decidă pentru noi.

Nicio schimbare de o asemenea amploare, de schimbare a mediului politic şi a strategiei de dezvoltare, nu se poate întâmpla peste noapte, însă starea generală de dezgust şi de neimplicare a populaţiei încetineşte şi mai mult un proces fără de care vom rămâne săraci. Nu neapărat cu bani puţini, ci sărăciţi de serviciile publice pentru care plătim şi fără de care nu avem posibilitatea de a avea o viaţă mai bună.

În final eşti şi primeşti ceea ce votezi. Pentru a avea o altă clasă politică trebuie să fie schimbate şi aşteptările de la ea şi felul în care aceste aşteptări sunt exprimate. Până atunci suntem, direct sau indirect, complicii ei.

17 septembrie, startupcafe.ro: S-au deschis finantarile de pana la 50.000 de lei pentru femeile care fac afaceri. Intra si cere banii

​Femeile care fac afaceri pot sa acceseze, incepand de joi, Programul Femeia Antreprenor 2015, prin care statul le ofera sprijin nerambursabil pentru investitii de pana la 50.000 de lei. 

Planurile de afaceri si celelalte documente necesare pot fi inscrise in program pe site-ul Directiei Politici Antreprenoriale a Ministerului Energiei, intr-o aplicatie online care s-a deschis AICI. 

Inscrierile se fac in perioada 17.09.2015, ora 10.00 – 21.09.2015, ora 20.00,potrivit Directiei.

Directia  antreprenoriat ii roaga pe solicitanti sa completeze cu atentie si fara diacritice aplicatia. Nu se accepta modificari ulterioare trimiterii formularelor catre operatori. Daca la verificarea dosarului se va constata ca punctajul nu este identic cu cel calculat, dosarul respectiv va fi respins, mai arata autoritatile.

Pentru rezolvarea problemelor legate de inscrierea on-line, solicitantii pot apela numerele de telefon 021 335 26 20 si 021.336.14.68 sau telefoanele oficiului teritorial de care apartine solicitantul. 

Asteptam sa ne transmiteti impresiile, experientele si peripetiile voastre in accesarea Programului SRL-D 2015, pe mailul redactiei StartupCafe.ro :redactie@startupcafe.ro

Prin acest program, statul spune ca va acorda pana la 50.000 de lei ajutor financiar nerambrsabil, reprezentand 90% din valoarea investiei pe care firma beneficiara trebuie sa o faca. Restul de 10% din investitie trebuie acoperit de beneficiar.

In acest an, bugetul total disponibil pentru program este de 1 milion de lei, statul estimand ca 20 de antreprenoare vor primi ajutor.

DESCARCA DE AICI documentatia procedura si celelalte documente necesare inscrierii in Programul national multianual pentru dezvoltarea culturii antreprenoriale in randul femeilor manager din sectorul intreprinderilor mici si mijlocii 2015 . 

Cine poate accesa finantarea de la stat

Pot lua banii de la stat microintreprinderile, persoanele fizice autorizate (PFA) care desfasoara activitati economice in mod independent si intreprinderile individuale din Romania.

Acestea trebuie sa indeplineasca cumulativ o serie de conditii la momentul inscrierii online, printre care:

– au cel mult 3 ani de la inregistrarea in Registrul Comertului la data deschiderii aplicatiei de inscriere online in Program;

– cel putin unul dintre asociati este femeie si detine cel putin 50% din partile sociale ale societatii in cazul microintreprinderilor aplicante, sau reprezentantul persoanei fizice autorizate (PFA)/intreprinderii individuale (II)  care desfasoara activitati economice, este femeie;

– codul CAEN pentru care solicita finantare este eligibil si autorizat la momentul inscrierii on line, conform art. 15 din Legea 359/2004 privind simplificarea formalitatilor la inregistrarea in Registrul Comertului a persoanelor fizice, asociatiilor familiale si persoanelor juridice, inregistrarea fiscala a acestora, precum si la autorizarea functionarii persoanelor juridice, cu modificarile si completarile ulterioare;

– si-au indeplinit obligatiile exigibile de plata a taxelor si impozitelor catre bugetul general consolidat si bugetele locale;

– nu au datorii la bugetul general consolidat si la bugetele locale, atat pentru sediul social, cat si pentru toate punctele de lucru; solicitantii care au datorii esalonate, nu sunt eligibili pentru a accesa Programul;

– nu sunt in stare de dizolvare, reorganizare judiciara, lichidare, insolventa, faliment sau suspendare temporara a activitatii;

– au obtinut cel putin 60 puncte in urma completarii on-line a planului de afaceri.

Ce isi pt cumpara femeile-antreprenor cu banii de la stat

Potrivit procedurii programului, firmele beneficiare pot investi banii de la stat in mai multe bunuri si servicii, printre care:

– achizitionarea de echipamente tehnologice, masini, utilaje si instalatii de lucru-inclusiv software-ul aferent, aparate si instalatii de masurare, control si reglare necesare desfasurarii activitatilor pentru care se solicita finantare, cu exceptia jocurilor de noroc mecanice, electrice, electronice, meselor de biliard, instrumentelor si automatelor muzicale;

– active necorporale referitoare la brevete de inventie, marci de produse si servicii (francize, etichetare ecologica, licente), software pentru comertul on-line, software-uri necesare desfasurarii activitatii pentru care se solicita finantare;

– achizitionarea de echipamente IT, tehnica de calcul (tip PC, format din: unitate centrala, server, monitor, imprimanta/copiator/multifunctionala, inclusiv sisteme portabile, licente necesare desfasurarii activitatii, sisteme audio-video,etc.); Nu se pot achizitiona mai multe echipamente IT, din fiecare tip, decat numarul total de angajati dupa implementarea investitiei cu componenta nerambursabila cu exceptia activitatilor care necesita acest lucru (Ex: Internet cafe, instruire in domeniul calculatoarelor, etc.)

– mijloace de transport marfa, in legatura cu activitatea pe care s-a accesat programul; sunt eligibile in cadrul programului: autoutilitare din categoria N1,N2, N3 cu exceptia vehiculelor de teren simbol G conform Ordinului MLPTL 211/2003 cu modificarile si completarile ulterioare exceptand  vehiculelor de transport rutier de marfuri in contul tertilor sau contra cost, solicitate de intreprinderile care efectueaza transport rutier de marfuri in numele tertilor sau contra cost.

– realizarea unui site pentru prezentarea activitatii solicitantului si a produselor sau serviciilor promovate, pentru operatorii economici care nu detin alt site si care trebuie sa fie functional la data decontului, in limita a 10000 lei; se considera cheltuiala eligibila si taxa de achizitionare a domeniului Internet, fara hosting;

– achizitia de instalatii de incalzire sau climatizare aferente spatiului in care se desfasoara activitatea;

– consultanta pentru intocmirea documentatiei in vederea obtinerii finantarii in cadrul prezentului program (maxim 4% din valoarea eligibila la decont a proiectului, mai putin consultanta).

– cursuri de dezvoltare a abilitatilor antreprenoriale pentru asociatul/actionarul/administratorul societatii aplicante, curs organizat de catre un organism autorizat recunoscut de educatie antreprenoriala.

– Achizitionarea de instalatii/echipamente specifice in scopul obtinerii unei economii de energie, precum si sisteme care utilizeaza surse regenerabile de energie pentru eficientizarea activitatilor pentru care a solicitat finantare;

 

17 septembrie, digi24.ro: România a irosit finanţări europene de 1,5 miliarde de euro

România ar putea pierde peste 1,5 miliarde de euro din cauza întârzierilor în derularea proiectelor cu fonduri europene din sectoarele transport, mediu şi resurse umane. Este vorba despre bani plătiţi beneficiarilor din visteria statului, dar pe care România riscă să nu îi poată recupera de la Comisia Europeană în acest exerciţiu financiar, care se termină în mai puţin de patru luni. În ultimii 8 ani, am reuşit să cheltuim doar jumătate din fondurile comunitare avute la dispoziţie. 

România a luat 9,9 miliarde de euro fonduri structurale, din 2007 şi până acum. A avut la dispoziţie 19 miliarde, din care mai putem primi bani doar până la finalul lui 2015. În prima parte a acestui an au fost blocate o parte din programele de competitivitate, resurse umane şi mediu . Înseamnă că plăţile către beneficiari au fost acoperite din banii statului, iar facturile pentru decontare vor fi trimise abia acum Comisiei Europene.

Marius Nica, ministrul Fondurilor Europene: „Riscul cel mai mare de dezangajare aparţine programului operaţional sectorial pt dezvoltarea resurselor umane. Avem de trimis până la sfârşitul anului către Comisia Europeană o sumă de aproximativ 500 de milioane de euro”.

Statul va cheltui alte 1,5 miliarde de euro din fondurile viitoare pentru a acoperi greşelile din trecut în sectorul transporturilor.

Radu Limpede, consultant în programe europene: „Este o găselniţă contabilicească, se vor reporta rezultate mai mari pe o anumită perioadă, dar sacrificând noua perioadă de programare şi noul buget”.

Pentru că România a luat puţin peste 1 miliard de euro din fonduri europene în prima parte a acestui an, ţinta de absorbţie de 80% avansată de fostul ministru – Eugen Teodorovici – este deja un obiectiv ratat, spun consultanţii. Doar în luna august, pentru toate programele operaţionale, României i-au fost rambursate 146 de milioane de euro pentru proiectele derulate. Şi a trimis spre decontare Comisiei facturi de doar 137 de milioane de euro.

Florin Jianu, preşedintele Patronatului Tinerilor Întreprinzători: „Ministerul Fondurilor poate accesa baza de date a Ministerului de Finanţe pentru a vedea care este situaţia oricărei firme, nu trebuie să mă pună pe mine întreprinzator să mă duc sa iau certificate de datorii şi să le prezint Ministerului Fondurilor Europene”.

România va pierde 800 de milioane de euro şi din fondurile pentru agricultură pentru că unii beneficiari nici măcar nu au început proiectele.

 

17 septembrie, postare pe blog, Bogdan C. Enache: Cheltuieli publice, venituri publice şi media europeană

Sursa: http://www.contributors.ro/economie/cheltuieli-publice-venituri-publice-si-media-europeana/

Cu ocazia dezbaterilor fiscale din ultima vreme, s-au înmulţit vocile celor care solicită o creştere permanentă a nivelului cheltuielilor publice în România. Din nefericire, argumentele aduse de aceşti susţinători ai unui stat mai mare, chiar şi atunci când se recunoaşte caracterul său ineficient, corupt şi risipitor extraordinar, sunt de regulă extrem de precare şi chiar superficiale.

În esenţă, aceste argumente se reduc la o comparaţie între ponderea cheltuielilor sau a veniturilor publice în PIB ale României şi ponderea medie a cheltuielilor sau a veniturilor publice în Statele Membre ale Uniunii Europene, ignorând cu totul faptul că – aşa cum spune un dicton francez, mult mai potrivit în acest caz decât în altele – « la comparaison n’est pas raison”.

O ţară cu nivelul de dezvoltare economică a României nu poate, pur şi simplu, să atingă media europeană, de altfel foarte inegal distribuită şi nu tocmai exemplară, de peste 45% din PIB venituri bugetare –  care coincide aproape exact cu nivelul veniturilor bugetare din Germania – fără a-şi periclita orice şansă de creştere economică şi de recuperare a decalajelor de dezvoltare, nici nu are o rezilienţă la datoria publică comparabilă cu economiile dezvoltate, care să îi permite să ruleze deficite bugetare pentru o perioadă lungă de timp. De altfel, niciunul dintre statele europene în care statul colectează în prezent peste 45% din PIB – Danemarca, Finlanda, Franţa, Suedia, Belgia – nu îşi permitea acest nivel foarte ridicat de cheltuieli publice când PIB per capita se afla la nivelul la care se află în prezent în România. Mai mult, în toate aceste state cu o birocraţie şi cultura civică incomparabil mai eficientă, mai competentă şi mai puţin coruptă decât în cazul românesc, ba chiar şi în cele în care statul cheltuie un procent din avuţia naţională situat între 35-40% – Spania, Marea Britanie, Polonia, Cehia –, deci mult mai jos şi mai apropiat de cel al României care este de puţin peste 33% (metodologie ESA), există o anumită recunoaştere a faptului că supraimpozitarea si suprareglementarea afectează negativ nivelul de creştere economică şi majorează rata şomajului, existând diverse reforme, iniţiative şi dezbateri periodice în acest sens. Altfel spus, chiar dacă atât o parte din elevii români cât şi cei finlandezi utilizează acum la şcoală cam aceleaşi softuri educaţionale şi tablete digitale, acest lucru nu înseamnă că a dispărut şi diferenţialul dintre stocul de capital fizic şi social precum şi cel dintre productivitatea factorilor între România şi Finlanda!

Există un principiu de bază al finanţelor publice pe care avocaţii creşterii permanente a cheltuielilor publice din România par să îl ignore sau îl trec sub tăcere, ca şi cum calculul economic nu s-ar mai aplica deodată când vine vorba de sectorul public : câştigul marginal al beneficiilor aduse de creşterea cheltuielilor publice pentru infrastructură, asistenţă socială şi servicii publice trebuie să depăşească sacrificiul marginal produs de creşterea taxării, incluzând aici ratele mai scăzute de creştere economică ca urmare a efectului dezincitativ al taxării sau a substituţiei mecanismelor de piaţă în anumite domenii. Această analiză economică selectivă este vizibilă în felul în care Victor Giosan, de pildă, răspunzând la un comentariu anterior al subsemnatului în marginea unui studiu al dânsului, disjunge în mod nefundamentat problema optimului fiscal de problema optimului cheltuielilor publice, doar pentru că cel dintâi nu pare că se ridică la estimările sale de 37-38% venituri bugetare realizate pe baza unui raport al Băncii Mondiale din 2006, care avertiza guvernul român tocmai asupra faptului că planurile sale optimiste de cheltuieli şi investiţii publice post-aderare se ridicau chiar şi atunci la un nefinanţabil 45% din PIB!

A afirma că – dat fiind nivelul de dezvoltare economică al României şi necesitatea de a încuraja dezvoltarea economică a ţării – un nivel al cheltuielilor publice sau al veniturilor fiscale aflat în partea de jos a distribuţiei în tabelul comparativ de la nivelul Uniunii Europene este normal şi justificat, nu înseamnă a spune că nu trebuie făcut nimic în privinţa politicii bugetare şi fiscale a statului român. Dimpotrivă! Există motive economice şi sociale întemeiate pentru a susţine o distribuţie mai echitabilă a salarizării între diversele categorii ale sectorului public, de la administraţia publică, justiţie şi ordine publică către sănătate şi învăţământ;  pentru reorientarea cheltuielilor publice de la asistenţă socială şi cheltuieli curente către investiţii în infrastructură şi măsuri proactive de reversare a dezechilibrului demografic; în sfârşit, pentru o restructurare drastică şi eventuală privatizare a companiilor de stat, o sursă enormă de rente politice şi corupţie, clientelism, risipă şi de pierderi  absorbite de bugetul public.

Cu alte cuvinte, prioritatea din punct de vedere economic şi politic pentru dezvoltarea României nu este creşterea permanentă a veniturilor şi cheltuielilor publice în PIB, nici fixarea atenţiei pe nişte cifre rigide bazate tot pe comparaţii specioase precum 6% din PIB la educaţie ori 7% pentru sănătate, ci reforma instituţiilor publice, reducerea evaziunii fiscale, creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene şi eficientizarea profundă a unui sector public mult prea mare în termeni de costuri fixe şi mult prea ineficient în termeni de rezultate pe anumite componente şi în ansamblul său. Căci, în absenţa unui mediu instituţional eficient – altfel spus, predictibil din punct de vedere legislativ, cu o corupţie redusă, eficient în definirea şi impunerea respectului pentru drepturile private de proprietate, responsabil în gestionarea resurselor publice şi inteligent în dezvoltarea politicilor publice – chiar şi un nivel stimulant al taxării şi o structură nedistorsionantă a fiscalităţii (care nu există încă) vor eşua în a produce efectele de creştere economică scontate, şi cu atât mai mult va eşua în a produce mult dorita şi necesara creştere economică rapidă un stat ineficient mult mai mare.

18 septembrie, capital.ro: Salariul mediu net ar putea să crească la 1.939 lei

Câştigul salarial mediu net ar putea să crească cu circa 100 de lei, la 1.939 lei, anul viitor, potrivit Prognozei preliminare de toamnă 2015, publicată pe site-ul Comisiei Naţionale de Prognoză (CNP).

Pentru finalul acestui an, instituţia estimează un salariu de 1.817 lei. În ceea ce priveşte rata şomajului, proiecţia CNP arată că anul acesta poate ajunge la 6,8%, iar în 2016 la 6,7%. Numărul mediu de salariaţi ar putea să ajungă la 6 milioane în 2015 şi la 6,1 milioane anul viitor.

Potrivit Institutului Naţional de Statistică, câştigul salarial mediu nominal net a fost de 1.849 lei, în iulie, în creştere faţă de luna precedentă cu 31 lei (1,7%).

Valorile cele mai mari s-au înregistrat în extracţia petrolului brut şi a gazelor naturale (4.907 lei), iar cele mai mici în hoteluri şi restaurante (1.088 lei).

 

18 septembrie, postare pe blog: Șoc! Economia României nu poate totuși întrece Nigeria!

Sursa: https://logec.ro/soc-economia-romaniei-nu-poate-totusi-intrece-nigeria/

O știre senzațională pe Digi 24:

“FMI: România are potențialul de a deveni o economie europeană de top.”

Hotnews preia știrea pe prima pagină în această dimineață:

Yap. România poate întrece Cehia, Grecia sau Portugalia. Păcat că nu poate întrece Nigeria.

Nu știu exact de ce domnul Tolosa își pierde timpul livrând asemenea informații, dar este chiar enervant că presa (serioasă) face din asta o știre. Fraților, ce importanță are că PIB-ul României îl va întrece pe cel al Cehiei, o țară mult mai mică? Ce importanță are că îl va întrece pe cel al Greciei, o țară distrusă prin politicile girate de FMI, așa cum nu s-a mai întâmplat pe timp de pace – de asemenea cu o populație mică dar mai înstărită decât România? Chiar vreți să ne măsurăm în PIB sau în PIB/locuitor?

 

18 septembrie, startupcafe.ro: Banii europeni pentru firme: Unde ai si unde nu ai nevoie de brevet

In anumite linii de finantare din Programul Operational Competitivitate, firmele au nevoie de brevet de inventie, iar in alte linii nu au nevoie de brevet pentru a accesa fondurile europene. La solicitarea StartupCafe, Ministerul Fondurilor Europene ne-a transmis cateva explicatii privind conditia de a detine brevet pentru a accesa noile finantari nerambursabile din POC 2014-2020. 

 

Brevetul, necesar, dar nu obligatoriu in anumite linii de finantare pentru cercetare-dezvoltare

 

Potrivit MFE, firmele si alti solicitanti de fonduri europene isi maresc sansele de a accesa banii daca au brevet de inventie, in cazul proiectelor depuse pentru unele segmente ale Axei Prioritare 1 – “Cercetare, dezvoltare tehnologica si inovare (CDI) in sprijinul competitivitatii economice si dezvoltarii afacerilor” a Programului Operational Competitivitate 2014-2020. 

Axa Prioritara 1 raspunde obiectivului tematic 1 al Fondurilor Europene Structurale si de Investitii – Consolidarea cercetarii, dezvoltarii tehnologice si inovarii.

In cadrul acestei axe sunt finantate 2 prioritati de investitii, conform art.5 al Regulamentului (UE) 1301/2013 privind FEDR, respectiv:

– Prioritatea de investitii 1.a: Consolidarea cercetarii si inovarii, a infrastructurii si a capacitatilor de dezvoltare a excelentei in domeniul CDI, precum si promovarea centrelor de competenta, in special a celor de interes european;

– Prioritatea de investitii 1.b: Promovarea investitiilor in CDI, dezvoltarea de legaturi si sinergii intre intreprinderi, centrele de cercetare si dezvoltare si invatamantul superior

 

Pentru prioritatea de investitii 1.a sunt prevazute 4 actiuni cu mai multe tipuri de proiecte, pentru care NU se solicita brevet de inventie. Aceste actiuni sunt urmatoarele:

– Actiune 1.1.1 : Mari infrastructuri de cercetare-dezvoltare (CD)

– Actiune 1.1.2 : Dezvoltarea unor retele de centre de cercetare-dezvoltare (CD), coordonate la nivel national si racordate la retele europene si internationale de profil si asigurarea accesului cercetatorilor la publicatii stiintifice si baze de date europene si internationale

– Actiune 1.1.3 : Crearea de sinergii cu actiunile CDI ale ORIZONT 2020 si cu alte programe CDI internationale

– Actiune 1.1.4: Atragerea de personal cu competente avansate din strainatate pentru consolidarea capacitatii CD (proiecte de cercetare-dezvoltare).

Pentru prioritatea de investitii 1.b sunt prevazute 3 actiuni cu mai multe tipuri de proiecte, si anume:

– Actiune 1.2.1: Stimularea cererii intreprinderilor pentru inovare prin proiecte de CDI derulate de intreprinderi individual sau in parteneriat cu institutele de CD si universitati

– Actiune 1.2.2 : Credite, garantii si masuri de capital de risc in favoarea IMM-urilor inovative si a organizatiilor de cercetare care raspund cererilor de piata

– Actiune 1.2.3: Parteneriate pentru transfer de cunostinte

Actiunea 1.2.1 , din prioritatea 1 a POC – abia aici firmele si alti solicitanti de fonduri europene au nevoie de brevete de inventie, dar nici aici nu este obligatoriu. 

In cazul actiunii 1.2.1 au fost prevazute 3 tipuri de proiecte, si anume:

–   proiecte pentru intreprinderi inovatoare de tip start-up si spin-off;

–   proiecte pentru intreprinderi nou-infiintate inovatoare;

–   proiecte tehnologice inovative.

MFE explica astfel rolul brevetului in accesarea acestor bani europeni:

“Specificul acestor tipuri de proiecte consta in valorificarea unor rezultate de cercetare-dezvoltare sau idei brevetate (sau in curs de brevetare), ca baza de pornire pentru dezvoltarea acelor produse (bunuri sau servicii), procese, tehnologii  identificate de aplicant  ca fiind cerute de piata.

Prin urmare, brevetul poate fi o posibila sursa de inovare (dar nu este singura) pentru intreprinderile care indeplinesc criteriile de eligibilitate pentru unul din tipurile de proiecte prevazute, si nu este un criteriu obligatoriu pentru a accesa fondurile aferente acestei actiuni. 

Trebuie mentionat ca brevetul este privit tot ca un rezultat al cercetarii. Insa activitatile de cercetare-dezvoltare se continua in proiecte, pana la finalizarea produsului, procesului sau tehnologiei (nou sau cu imbunatatiri semnificative) care constituie obiectivul respectiv al proiectului, in vederea producerii pentru comercializare.

Obiectivul general pentru axa prioritara 1 este consolidarea cercetarii, dezvoltarii si inovarii, iar inovarea este un rezultat al cercetarii-dezvoltarii, care trebuie finalizata pe piata”.

 

Fondurile pentru firmele IT&C – aici NU iti trebuie brevet de inventie

 

Ministerul Fondurilor Europene mai arata ca firmele nu au nevoie deloc de brevet de inventie pentru a accesa banii europeni din axa a II-a a POC, Tehnologia Informatiei si Comunicatii (IT&C / TIC). 

“Conform ghidului solicitantului, nu este necesar brevetul de inventie“, a precizat MFE, in raspunsul transmis StartupCafe.ro .

In cadrul Axei Prioritare 2 a POC, primul apel de proiecte dedicat beneficiarilor privati urmeaza sa fie lansat in 1 octombrie 2015 : Prioritatea de investitii 2.2. Dezvoltarea produselor si serviciilor TIC, a comertului electronic si a cererii de TIC, Actiunea 2.2.1 “Sprijinirea cresterii valorii adaugate generate de sectorul TIC si a inovarii in domeniu prin dezvoltarea de clustere”.

Fost ministru pentru IMM: Nu poti atrage bani europeni in IT daca nu ai brevet

Fostul ministru pentru IMM-uri din Guvernul Ponta 2, Florin Jianu, a criticat recent birocratia de care se lovesc firmele romanesti in sistemul de accesare a fondurilor europene din noul Program Operational Competitivitate.

“Fondurile europene nu arata mai bine in perioada 2014-2020 decat cea din 2007-2013. E acelasi tip de birocratie, aceeasi lipsa de orizont in finantari”, a afirmat Jianu , citat de Mediafax.

El a aratat ca antreprenorii romani nu pot atrage fonduri europene in domeniul IT deoarece au nevoie de un brevet.

“La noi nu poti sa faci cercetare-dezvoltare daca nu detii un brevet, ceea ce mi se pare un lucru stupid. De exemplu, in zona IT-ului ce sa brevetezi, pentru ca acolo nu ai un produs ca atare, ci o idee. Nici Facebook, nici Google nu ar fi fost posibile in Romania, pentru ca la noi trebuie sa brevetezi”, a completat Jianu.

El sustine ca Romania trebuie sa se adapteze trendurilor globale din economie si sa nu ingreuneze initiativa.

Trebuie sa ne aliniem la mersul economiei si la trendurile globale, nu sa le punem frana. Nu inteleg interzicerea Uber sau provocari noi ale economiei. Nu trebuie sa omoram initiativa”, a spus Jianu, fost ministru pentru IMM, mediul de afaceri si turism.

19 septembrie, capital.ro: Un nou Cod al muncii? Ce vor sindicaliștii și ce îi sperie pe patroni

Proiectul, iniţiat de sindicate şi aprobat deja tacit în Senat, are mai multe propuneri controversate. Una dintre ele este ca salariul minim să fie cel puţin jumătate din salariul mediu.

După marea schimbare, din 2011, a legii care reglementează raporturile dintre angajaţi şi angajatori, Codul muncii este pe cale de a fi, din nou, modificat substanțial. Dacă în urmă cu patru ani, propunerile au venit de la guvern, de data aceasta promotoarele schimbării sunt sindicatele. Proiectul, trimis în parlament în urma unei iniţiative cetăţeneşti care a adunat 130 mii de semnături, a trecut deja de Senat prin adoptare tacită.

De ce este nevoie de modificare?

„Actualul Cod al muncii a fost adoptat forțat, prin asumarea răspunderii Guvernului în Parlament. Era nevoie de modificarea acestui cod care a produs mutații, generând o piață a muncii în care, astăzi, aproximativ un sfert dintre lucrători au salariul minim pe economie“, explică, pentru Capital, preşedintele Blocului Naţional Sindical (BNS), Dumitru Costin. Potrivit acestuia, dacă, până în 2011, era nevoie de o flexibilizare a relațiilor de muncă, în ultimii patru ani s-a exagerat în direcția flexibilizării.

Ce ar putea însemna pentru români modificarea Codului muncii

Reprezentanții salariaților și patronii văd total diferit impactul pe termen mediu și lung al modificărilor cuprinse în proiectul sindicatelor. Cristian Mihai, vicepreședinte al BNS, se așteaptă ca noile modificări „să aducă o parte din munca la gri în zona de salarii curate“, să crească productivitatea muncii, odată cu asigurarea unui grad mai mare de stabilitate pentru angajați. De asemenea, susține acesta, legislația autohtonă a muncii va fi adaptată cerințelor Uniunii Europene. În schimb, patronii sunt de părere că modificările vizate vor face mai mult rău decât bine. „Nu este un moment deloc prielnic pentru asemenea schimbări, având în vedere numărul redus de locuri de muncă. Nu văd o motivație suficient de puternică pentru aceste schimbări care vor duce la un și mai slab interes pentru oamenii de afaceri să angajeze“, susține Cristian Pârvan, secretarul general al Asociației Oamenilor de Afaceri din România (AOAR). Concret, spune Pârvan, măsura creșterii salariului minim la jumătate din salariul mediu pe țară ar putea afecta grav sectoare ale economiei naționale unde angajatorii nu-și permit să plătească salarii mari, precum textile, construcții, industria alimentară și HoReCa.

Principalele modificări, pro și contra

Cele mai importante modificări ale Codului muncii care au trecut de Senat:

Propunerile de modificare a Contractului Individual de Muncă vor fi comunicate în scris salariatului, care are la dispoziție zece zile în care să le accepte sau nu. Dacă nu le acceptă, contractul nu se modifică. În timp ce sindicatele contestă situația actuală în care firmele pot stabili unilateral normele de lucru, patronii spun că această modificare va împiedica firmele să se adapteze și chiar să-și desfășoare activitatea normală.

Stabilirea ca regulă a următoarelor: Clauza de concurență și cea de confidențialitate să producă efecte doar pe durata contractului de muncă. În opinia reprezentantului AOAR, va trebui ca patronii să găsească modalități să-și protejeze afacerea, îndeosebi dacă este în domeniul serviciilor. Cristian Mihai, de la BNS, spune, însă, că pot exista și situații în care aceste clauze să se aplice și după plecarea angajatului, însă cu precizarea expresă a restricționărilor, a ariei teritoriale, a domeniului de activitate și cu o compensație financiară pentru limitarea libertății de alegere a profesiei.

Cuantumul net al salariului minim să nu fie mai mic de 50% din salariul mediu net la nivel național, comunicat de Institutul Național de Statistică. În felul acesta, legislația românească în domeniu va fi adaptată la cea europeană, spun sindicaliștii. Patronatele, însă, avertizează că această modificare ar putea duce la creșterea muncii la negru sau gri în sectoarele cu salarii mici.

Vor putea fi încheiate cel mult trei contracte de muncă pe durată determinată într-un termen de maximum 24 de luni. Durata contractului de muncă pe perioadă determinată se reduce la 24 de luni, față de 36 de luni. Această modificare va împiedica buna derulare a proiectelor finanțate din bani europeni care durează mai mult de doi ani și pentru care firmele nu pot angaja lucrători permanenți, spun oamenii de afaceri. Totuși, pot exista și excepții pentru situațiile respective, spun sindicaliștii.

Concediu de odihnă mai mic, corespondent timpului lucrat, pentru salariații cu normă parțială de muncă.

Introducerea noțiunii de telemuncă – o formă de organizare a muncii când salariații, utilizând tehnologii informatice, își îndeplinesc atribuțiile în alt loc decât sediul angajatorului.

Angajatorul care face concedieri colective nu va putea, timp de nouă luni, să încadreze salariați noi pe posturile respective.

Mai multe ore suplimentare săptămânale permise în anumite domenii (securitate și supraveghere, activități care implică nevoia de continuitate a serviciilor/producției – servicii medicale, mass-media, agricultură, transportul de călători). Condiția este ca media orelor lucrate să nu depășească 48 de ore pe săptămână, într-o perioadă de patru luni.

Munca suplimentară va fi compensată prin ore libere plătite în urmatoarele 30 de zile, față de 60, câte sunt în prezent, și se va acorda automat și un spor de cel puțin 75% din salariul de bază. Va fi acordat un spor pentru perioadele în care salariatul se află la dispoziția angajatorului în timpul său liber.

Perioada de probă pentru persoanele cu handicap crește de la 30 la 45 de zile calendaristice, iar în cazul muncitorilor necalificați aceasta va fi de cel mult zece zile lucrătoare.

Agentul de muncă temporară va fi societate comercială sau PFA, nu persoană juridică, așa cum este prevăzut în prezent în Codul muncii.

 

20 septembrie, Agerpres.ro: Corina Crețu: Este nevoie de o mai bună coordonare între autorități pentru atragerea fondurilor europene

România are la dispoziție 6,7 miliarde euro pentru următorii șapte ani prin Fondul European de Dezvoltare Regională, însă pentru atragerea fondurilor este nevoie de o mai bună coordonare și cooperare între autoritățile naționale și locale, a declarat duminică, la RuralFest 2015, comisarul european pentru politică regională, Corina Crețu.

“În cadrul acestei zile s-a vorbit foarte mult de Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR), dar vreau să vă spun că și prin Programul Operațional Regional (POR), care este în gestionarea mea ca și comisar european pentru politică regională există foarte multe posibilități: sunt 6,7 miliarde euro pentru următorii șapte ani prin POR, din Fondul de Dezvoltare Regională și există o mulțime de posibilități pentru diversificarea economică în lumea satului”, a menționat Corina Crețu.

Aceasta a subliniat că “posibilitățile sunt nelimitate” în ceea ce privește atragerea fondurilor, de la turism și promovarea agroturismului, la internet, servicii sociale, servicii publice sau infrastructură pentru școli.

“Important este ca în perioada următoare să fie depuse proiecte mature, care cu adevărat să facă diferența în viața de zi cu zi a oamenilor. Și aici aș face un apel, între o mai bună coordonare și cooperare între autoritățile naționale, autoritățile județene și autoritățile locale, de la nivelul comunelor până la nivel superior pentru a coopera împreună. Cred că la nivelul județelor trebuie să se așeze la aceeași masă principalii actori, atât autoritățile locale, cât și mediul academic, acolo unde există, și, bineînțeles, comunitatea oamenilor de afaceri pentru a elabora strategii județene, strategii regionale, care să pornească de la resursele pe care au acele județe..Vreau să îi asigur pe toți că suntem alături atunci când este vorba despre implementarea unor proiecte de succes pentru a schimba viața de zi cu zi a oamenilor”, a adăugat comisarul european pentru politica regională.

Corina Crețu a precizat că România este țara din UE cu cel mai mare procent de populație în mediul rural.

“Peste 7 milioane de oameni trăiesc în mediul rural, 45% din suprafața României înseamnă mediul rural. Practic, nu există român care să nu aibă în familia sa oameni din mediul rural. Pentru mine este o plăcere întotdeauna să merg la țară, să văd în ce măsură satul românesc se dezvoltă și trebuie să fim foarte sinceri și să spunem că nu se compară satul românesc cu ceea ce vedem în acest moment în Germania sau Franța. Cred că trebuie să facem un efort colectiv”, a mai spus Corina Crețu.

Comisarul european a vizitat duminică târgul RuralFest 2015, eveniment care a adus satul românesc în mijlocul Capitalei.

20 septembrie, mediafax.ro: Megatranzacţiile de pe piaţa de fuziuni şi achiziţii ating un nou record, de 1.190 miliarde dolari

Valoarea megatranzactiilor de pe piaţa de fuziuni şi achiziţii a atins un nou record, de 1.190 de miliarde de dolari, depăşind precedentul maxim istoric înregistrat în 1999, cu puţin timp înaintea crizei dotcom, potrivit cotidianului britanic Financial Times.

Totalul tranzacţiilor care depăşesc individual 10 miliarde de dolari a depăşit recordul din 1999 săptămâna aceasta, după ce joi compania franceză de telecom Altice a anunţat o înţelegere de 17,7 miliarde de dolari pentru achiziţia Cablevision.

Tot în această săptămână, cel mai mare producător de bere din lume, AB InBev, a anunţat planuri pentru o tentativă de preluare a rivalului SABMiller. O tranzacţie ar depăşi pragul de 100 de miliarde de dolari şi s-ar situa astfel printre cele mai mari şase preluări de până în prezent.

Ca număr, tranzacţiile de peste 10 miliarde de dolari se situează în acest an la 47, la numai o operaţiune distanţă de recordul înregistrat în 2006, înaintea crizei financiare, notează publicaţia britanică.

Boom-ul de fuziuni şi achiziţii coincide cu o perioadă lungă de dobânzi scăzute, extinsă joi de Rezerva Federală a SUA, care a ales să nu înăsprească politica monetară din cauza temerilor privind evoluţia economiei globale. Dobânzile mici au permis companiilor să se împrumute ieftin pentru a finanţa tranzacţii de amploare.

În plus, companiile se află şi sub presiunea acţionarilor să utilizeze mai profiabil lichidităţile mari de care dispun, folosite în ultimii ani mai ales pentru răscumpărări de acţiuni.

Consultanţii din SUA şi Europa se aşteaptă ca ritmul megatranzactiilor să rămână ridicat, chiar dacă evoluţiile istorice sugerează că ar putea urma o perioada de încetinire, potrivit Financial Times.

Datele furnizate de compania de software financiar Dealogic arată că ciclurile de activitate intensă înregistrate în 1997-2000 şi 2005-2008 au fost urmate de corecţii puternice ale burselor şi de declinul fuziunilor şi achiziţiilor.

 

20 septembrie, zf.ro: OPINIE CRISTIAN HOSTIUC, DIRECTOR EDITORIAL ZF

O întrebare pe care nimeni nu vrea s-o pună pentru că răspunsul ar arunca în aer afacerea deceniului din România: Cât de mult ştiau fondurile străine care au preluat controlul Fondului Proprietatea de morişca despăgubirilor condusă de Cocoş&company?

Fondul Proprietatea, o afacere de aproape 4 miliarde de euro, a fost începută de guvernul Tăriceanu şi continuată apoi de toate guvernele, în ideea de ai despăgubi pe foştii proprietari sau moştenitorii acestora în contul bunurilor confiscate de regimul comunist acum 6 decenii.

Statul român punea la dispoziţie cash şi pachete de acţiuni la unele din cele mai valoroase companii pe care le mai avea în portofoliu-Petrom, Romgaz, Hidroelectrica, Transgaz, Transelectrica etc.- pentru aceste despăgubiri.

Afacerea a fost însă confiscată după 2008 de cei care stăteau în spatele celor aflaţi la putere, PNL, PDL, UDMR sau PSD. Ei au preluat drepturi litigioase ale moştenitorilor care plăngeau pe la uşile ANRP, au intrat în faţă la despăgubiri, au mituit membrii comisiei de evaluare a despăgubirilor, au intrat în posesia banilor sau a acţiunilor de la Fondul Proprietatea, au vândut acţiunile pe piaţa gri sau la bursă şi în final au împărţit banii. Milioane, zeci şi câteva sute de milioane de euro.

Dorin Cocoş a recunoscut în instanţă cum dădea milioane de euro membrilor din Comisia ANRP

Acum câteva zile, Dorin Cocoş, fostul soţ al Elenei Udrea şi unul dintre finanţatorii PDL, dacă nu chiar a tuturor partidelor, a dat o declaraţie cutremurătoare în privinţa modului cum s-au desfăşurat afacerile la ANRP-Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor, cum se dădea mită şi cum se împărţeau banii, cu nume, prenume şi sume.

Dorin Cocoş a început să vorbească, probabil că şi Horia Sima, care a încasat cea mai mare despăgubire, de 127 de milioane de euro, supraevaluată, din care aproape 100 de milioane de euro este considerată supraevaluată. Probabil că mai sunt şi alţii care au descris la DNA cum intrau în posesia drepturilor de despăgubire, cum ajungeau în comisia de evaluare şi cum erau supraevaluate şi în final cum transformau nişte hârtii în cash real.

Asta este o parte a afacerii. Cealaltă parte, de care se vorbeşte mai puţin, este legată de lichidizarea acestor titluri, de preluare acţiunilor la Fondul Proprietatea şi vânzarea acestora, atât pe piaţa gri, cât şi apoi după listarea la bursă.

În 25 ianuarie 2011, Fondul Proprietatea s-a listat la bursă, având ca acţionari Statul, prin Ministerul Finanţelor-40%, câteva fonduri străine de investiţii, printre care Elliott, East Capital sau Cartezian-25%, restul titlurilor aparţinând retailului.

Deci fondurile străine au cumpărat acţiuni de pe piaţa gri, de la cei care au obţinut din partea comisiei de evaluare drepturi de despăgubire.

După listarea la bursă fondurile străine au continuat să cumpere acţiuni pe măsură ce ANRP recunoştea titlurile, iar Ministerul Finanţelor plătea despăgubirile în acţiuni la Fondul Proprietatea.

Întrebarea este cât au ştiut înainte fondurile străine de investiţii de modul cum unii sau alţii intrau în posesia titlurilor de despăgubire şi apoi a acţiunilor la Fondul Proprietatea, pachete de acţiuni pe care ei apoi le cumpărau?

Dacă ar fi stat să cumpere de la retail cu sutele de acţiuni pe zi, nu cu milioanele, Elliott nu ar fi ajuns niciodată aşa repede principalul acţionar de la Fondul Poprietatea.

Americanii aveau bani, sute de milioane de dolari de investit, dar aveau nevoie de pachete importante de acţiuni, nu de „fărâmiturile”pe care le deţinea retailul.Pe de altă parte şi cei care intrau în posesia titlurilor de despăgubire, fie legal, fie prin modalitatea lui Cocoş, aveau nevoie ulterior de un comparator, unde” să se descarce”, cum se spune în limbajul bursier.

Cum a ajuns peste noapte un fond american, condus de un miliardar numit Paul Singer, la Fondul Proprietatea, într-o ţară săracă cu un risc ridicat, dar cu politicieni corupţi şi finanţatorii lor foarte bogaţi?

România este dată ca exemplu, ca fiind o ţară destul de coruptă, dar şi acestă corupţie este finanţată de undeva şi de către cineva.Corupţie fără bani nu există.

Elliott a investit în afacerea Fondul Proprietatea 300-400 de milioane de dolari în 2 ani şi in final îşi va face de 4-5 ori banii, la modul cum îşi răscumpără acţiunile acum FondulProprietatea sau cum dă dividende. Dar nu numai Elliott a făcut bani din Fondul Proprietatea.

22% din FP s-au mutat la Londra. Suspectaţi sunt americanii de la Elliott

Cocoş&company au recunoscut cum au intrat în posesia titlurilor de despăgubire. În acest caz ancheta DNA sau justiţia se poate îndrepta şi împotriva celor care au cumpărat ulterior acţiuni pe piaţa gri sau pe piaţa bursieră în tranzacţii speciale de la Cocoş&company?Cine ştie?Nu toţI cumpărătorii “acţiunilor lui Cocoş&company”şi-au vândut mai departe acţiunile la FondulProprietatea. Încă mai sunt în posesia lor.

Acţiunile Fondului Proprietatea mutate la Londra sunt aproape de pragul maxim de 33% din capital

Între timp, la finalul lunii aprilie, FondulProprietatea s-a listat la Londra, probabil că fără nici o legătură, Elliott şi alţi investitori străini şi-au transferat o bună parte a acţiunilor de la Bucureşti în GDR-urile FonduluiProprietatea de la Londra. Altă piaţă, altă jurisdicţie.

 

20 septembrie, zf.ro: ZF CELE MAI CITITE

Zece lucruri care ne-au marcat anii de criză şi în bine şi în rău, începând de la Prima Casă până la întârzierea salariilor la muncă

România şi-a epuizat resursele interne de muncă. Singura şansă de creştere este deschiderea graniţelor pentru a aduce un milion de moldoveni, ucraineni, sârbi, italieni, spanioli

Anul şcolar 2015-2016 mai are o semnificaţie: prima generaţie de copii ai crizei începe şcoala. Această observaţie şi această corelarea îi aparţine lui Dorin Oancea, de la Business Magazin, revistă care a dedicat un număr special acestui eveniment.  În 2009 s-au născut 222.388 de copii, cel mai ridicat nivel din perioada 2008-2014. În 2008 s-au născut 221.900 copii, iar în 2014 184.322 copii. După 7 ani am pierdut 40.000 de copii pe an, o prăbuşire dramatică. Cred că acesta este indicatorul cel mai elocvent pentru ceea ce a însemnat criza în România.

O bună parte din copiii care s-au născut în 2009 au fost concepuţi în perioada de boom şi au apărut în criză. În boom, când salarile părinţilor creşteau, o casă, o maşină şi o vacanţă în străinătate erau ceva normal, iar locurile de muncă erau peste tot. În criză salariile se tăiau peste noapte, nimeni nu mai era sigur de jobul lui, ratele la credite au devenit nesustenabile din cauza creşterii cursului, ceea ce a făcut ca maşinile în leasing să dispară peste noapte, iar preţul plătit pentru un apartament să nu mai poată fi susţinut.

Ştefan, ca unitate de măsură

Toate visele din anii de boom au dispărut în câteva luni şi foarte mulţi părinţi au ajuns să se întrebe cum se vor descurca în noile condiţii şi cu un copil pe deasupra. Timpurile au fost atât de dramatice, încât multe mămici au răsuflat uşurate că sunt în concediu de maternitate şi astfel nu pot fi date afară de la job.

Ceea ce este ironic este că părinţii crizei s-au născut în criza economică comunistă, după 1980.

Aceşti părinţi ai crizei, când se vor duce luni la şcoală cu copiii lor, în ghiozdan duc şI toate sentimentele crizei, teamă, revoltă, frustrare, îndoială, până la iubire sau speranţă că vremurile de boom vor revenicândva.

Cei şapte ani de criză au fost cumpliţi: ne-am închis în noi, iar ura faţă de toţi şi de tot ce se petrece în jur a ajuns la cote maxime.

Părinţii, dar şi ceilalţi au trăit zi de zi cu coşmarul că tot ce s-a acumulat în anii de boom se pierde peste noapte. Mulţi chiar au pierdut.

Căderea economică a adus cu sine insolvenţa, falimentul sau restructurarea companiilor care au lovit în plin România.Revenirea este atât de grea şi lungă, încât din ce în ce mai puţini părinţi mai cred că anii de boom vor mai reveni.

Pe lângă sentimentele umane care i-au însoţit părinţi, sunt 10 lucruri economice care au marcat această perioadă în sens pozitiv sau negativ.

1. Prima casă – a fost o fereastră pentru cei care au vrut să-şi ia un apartament la o dobândă în scădere.
2. Supermarketurile şi mărcile proprii ale acestora au ţinut preţurile la alimentelor în frâu.
3. Scăderea dobânzilor, atât la euro, cât mai ales la lei.
4. Apariţia H&M sau a magazinelor de cartier care au adus o alternativă ieftină şi modernă la îmbrăcăminte.
5. Creşterea preţului la benzină, care a devenit un reper de revoltă împotriva marilor companii.
6. Întârzierea salariilor pentru angajaţi şi mărirea termenului de plată la facturi.
7. Apariţia smartphone-urilor şi minutelor gratuite.
8. Shaorma şi apa plată cu lămâie, meniul de criză pentru ieşitul în oraş.
9. Reducerea consumului în familie- fiecare a învăţat, cât de cât, cât să cumpere atât încât să arunce cât mai puţin la coş.
10. Rezistenţa la locul de muncă – oamenii sunt dispuşi să accepte mai multe lucruri ca să nu-şi piardă jobul.

20 septembrie, capital.ro: Noutăți privind remediile şi căile de atac în atribuirea contractelor de achiziţie publică și de concesiune

Adina Chilim-Dumitriu, partener NNDKP Delia Ropan, asociat senior NNDKP

În contextul transpunerii în trei legi distincte a celor trei noi directive europene adoptate la începutului anului 2014, legiuitorul român a optat pentru reglementarea într-o lege separată a modalității de soluționare a litigiilor privind atribuirea contractelor de achiziție publică și de concesiune (de lucrări și de servicii).

Printre reglementările de interes ale proiectului de lege se numără:

Prevederea expresă și detaliată a celor două mo­da­lități de contestare care pot fi folosite, urmându-se fie calea ad­mi­nistrativ-jurisdicțională (prin depunerea con­tes­tației la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor – „CNSC”), fie calea judiciară (prin depunerea contestației direct la instanță, com­pe­tența revenind tribunalului în a cărui arie de competenţă teritorială se află sediul autorităţii contractante, secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Instituirea notificării prealabile transmise autorității contractante ca etapă obligatorie anterioară formulării unei contestații în fața CNSC sau a instanței.

Termenul de notificare a auto­ri­tății pentru a solicita remedierea/revocarea pretinsei încălcări a legislației achizițiilor publice este de 10 zile, respectiv 5 zile (în funcție de valoarea contractului); acest termen se calculează prin raportare la a) data luării la cunoștință despre actul autorității considerat nelegal sau la b) data publicării documentației în SEAP (dacă se solicită remedieri cu privire la con­ținutul documentației de atri­buire).

Termenele de formulare a con­testațiilor rămân de 10 zile, respectiv 5 zile (în funcție de valoarea estimată a contractului), însă se calculează prin raportare la: a) data primirii răspunsului nefavorabil al autorității la notificarea prealabilă, b) data expirării termenului de 3 zile în care autoritatea ar fi trebuit să răspundă la notificarea prealabilă, dar nu a răspuns, respectiv c) data luării la cunoștință cu privire la măsurile de remediere implementate.

Prin urmare, procedura de con­tes­tare implică în mod necesar două etape succesive: transmiterea notificării prealabile autorității contractante, prin care să se solicite luarea de măsuri de remediere privind pretinsele încălcări ale legislației, și, ulterior, formularea contestației propriu-zise, fie pe cale administrativ-jurisdic­țio­nală (prin depunerea con­testației la CNSC), fie pe cale judiciară (prin depunerea contestației la instanță).

Garanția de bună conduită prevăzută de prezentul cadru normativ nu se regăsește în proiectul de lege.

Formularea contestației la CNSC nu se taxează.

Depunerea contestației la in­stan­ță se taxează în funcție de valoarea contractului, taxele de timbru fiind relativ ridicate. De exemplu, pentru contestarea rezultatului procedurii de atribuire a unui contract în valoare de 450.000 lei, taxa este de 9.000 lei, în timp ce pentru un contract în valoare de 450.000.000 lei, taxa este de aproximativ 35.160 lei.

Cererile neevaluabile în bani se taxează cu 450 lei, spre deosebire de situația actuală în care taxa este de 4 lei.

Plângerile împotriva deciziilor CNSC (mai puțin cele formulate de autorităţile contractante) se taxează cu 50% din valoarea taxelor de timbru reglementate pentru contestațiile introduse la instanțele judecătorești, respectiv pentru cererile neevaluabile în bani.

Recursurile împotriva hotărârilor instanțelor de soluționare a contestațiilor (mai puțin cele formulate de autorităţile contractante) se taxează cu 50% din taxa reglementată pentru contestațiile introduse la instanțele judecătorești.

Reglementările actualmente în vigoare cu privire la taxele de timbru aferente litigiilor privind procedurile de atribuire au generat probleme de interpretare. Prin Decizia nr. 2 din 19.01.2015, ICCJ, deliberând asupra recursului în interesul legii, a statuat printre altele și că „în această etapă a procedurii de achiziție publică, premergătoare încheierii și executării contractului de achiziție publică, ne aflăm în ipoteza reglementată de dispozițiile (…) referitoare la cereri neevaluabile în bani.”

Din această perspectivă, modalitatea de reglementare a taxei de timbru (și prin raportare la valoarea contractului) în proiectul de lege riscă să fie problematică  în măsura în care diversele căi de atac (anterioare în­che­ie­rii contractului) ar fi calificate ca fiind cereri neevaluabile în bani (cărora li se aplică o taxă fixă, con­s­iderabil inferioară valoric diverselor taxe care ar rezulta dacă ar fi calculate prin raportare la valoarea con­tractului).

Condiționarea dispunerii suspendării procedurii de atribuire şi/sau a executării contractului de constituirea în prealabil, de partea care solicită suspendarea, a unei cauţiuni care se calculează prin raportare la tipul de contract de achiziție publică sau de concesiune și la valoarea estimată a acestuia și care poate ajunge până la 200.000 Euro.

Reglementările privind cau­țiu­nea aferentă cererilor de suspendare pot să ridice probleme de (ne)constituționalitate, inclusiv din perspectiva cuantumului relativ ridicat al acesteia, de natură a restricționa accesul la justiție. De asemenea, ar fi util să se stipuleze în mod clar în proiectul de lege dacă există sau nu regimuri diferite privind cauțiunea în privința cererilor de suspendare care se formulează în context admi­nis­trativ-jurisdicțional față de cele formulate exclusiv pe cale judiciară.

Instituirea unor termene exprese și relativ scurte în care diverși actori implicați în litigiile din domeniul achizițiilor publice (contestatori, au­torități, CNSC, instanță) trebuie să execute diverse obligații care le revin.

Reglementarea obligației auto­ri­tății contractante de a permite accesul neîngrădit al oricărui ofertant/candidat la unele documente care fac parte din dosarul achiziției publice.