17 august, capital.ro: Ce se întâmplă cu cele 5 ţări din zona euro care au apelat la împrumuturi de urgenţă?
În pofida faptului că Grecia a fost prima dintre cele 5 care au apelat la împrumuturi de urgenţă, la momentul actual se regăseşte în aceeaşi ipostază din care a plecat. Unde se situează celelalte state pe drumul redresării? Economiştii PwC au analizat evoluţia celor 5 ţări europene care au apelat la astfel de împrumuturi: Cipru, Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania.
Irlanda – cea mai performantă
Irlanda a ţinut “capul de afiş” al reformei economiei statelor de la periferia Zonei Euro. Aceasta a înregistrat o creştere în termeni reali de 5,2% în anul 2014, economiştii PwC estimând o creştere economică de până la 3,9% în decursul acestui an. De fapt, figura 2 arată că Irlanda a fost prima dintre economiile periferice al cărei PIB a depăşit nivelul de dinainte de criza.
Spania – restructurarea sectorului financiar funcţionează: În opinia economiştilor PwC, creşterea accentuată de aproximativ 3% din acest an va îmbunătăţi treptat profitabilitatea sistemului financiar şi va contribui la reducerea numărului de credite neperformante. Spania şi-a păstrat de asemenea cadenţa reformelor structurale în ultimele 12 luni, cu politici menite să reducă nivelul şomajului, pe termen mediu. Din aceste motive, Spania este de aşteptat să-şi depăşească nivelul PIB-ului pre-criză până în 2017.
Portugalia – se apropie, dar mai are încă de lucru: Portugalia a făcut de asemenea progrese de la momentul împrumutului, dar nu în aceeaşi măsură ca Irlanda şi Spania. Economia înregistrează o creştere ciclică, raportând o creştere a PIB în 2014, pentru prima dată din 2010. Dar în continuare mai are câteva probleme structurale de depăşit. De exemplu, datoria sa publică raportată la PIB atinge 130%, al doilea cel mai mare nivel dintre cele cinci economii care au necesitat împrumuturi de urgenţă.
Cipru – continuă reformele: Grecia a rămas în urma Ciprului, care şi-a mutat atenţia de la reforma finanţelor publice – guvernul afişând deja un surplus primar sănătos de 2,9% din PIB- asupra reformelor structurale din sectoare precum sănătatea şi telecomunicaţiile. Cipru este aşadar încă în etapa de “reformă” a programului său, dar face progrese rezonabile.
Ce urmează pentru statele periferice din Zona Euro?
Potrivit economiştilor PwC, sunt 3 procese din Zona Euro la care companiile ar trebui să fie atente în următoarele săptămâni şi luni:
- În primul rând, evoluţia negocierilor pentru cel de-al treilea acord de finanţare pentru Grecia.
- În al doilea rând, orice semne de consolidare a creşterii economice în ţările de la periferia Zonei Euro;
- În al treilea rând, testele de stres pregătite de Autoritatea Bancară Europeană (EBA) programate pentru anul viitor.
“Pe termen lung, mare problemă este cea a nivelului ridicat al datoriei publice şi, în anumite cazuri, a datoriei private. Realizarea de excedente bugetare primare ar trebui să contribuie la stabilizarea nivelurilor datoriei publice. Însă adevăratele beneficii vor apărea la momentul accelerării creşterii PIB-ului nominal, în mod special după ce nivelul inflaţiei va reveni în apropierea ţintei de aproximativ 2% anual”, a declarat Richard Boxshall, economist senior al PwC.
17 august, postare pe blog : Din nou despre politica monetara, politica fiscala si ciclul economic
Dezbaterea despre relatia dintre politica fiscala si politica monetara este poate cea mai importanta din ultimii 10 ani. Chiar daca nu este una directa si se face indirect prin intermediul presei. In aceste momente avem sansa, foarte rara, de a vedea cum inteleg mecanismele economiei cei de la BNR, Guvern si cei de la Consiliul Fiscal*. Din punctul meu de vedere frica de piata combinata cu o apreciere neconditionata pentru interventii directe si suprareglementare explica locul codas al Romaniei in UE.
Nu mai este un secret ca intre mine si majoritatea celor care au fost numiti sau alesi prin vot sa administreze aceasta economie exista diferente majore de abordare. Pentru mine discutia despre codul fiscal nu este o discutie despre echilibrarea bugetului tarii. Eu sustin taxe mai mici si cheltuieli publice mai mici pentru ca sustin un stat mic si eficient. Toate datele arata ca pe termen lung tarile cu taxe mici au un venit per capita mai mare – chiar si in cazul in care exista convergenta ratelor de crestere. Taxe mai mici imping economia pe o alta curba de dezvoltare. De taxe mai mici beneficiaza atat generatia curenta dar mai ales generatiile viitoare de pe urma acumularii de capital. Acesta este singurul motiv pentru care sustin in orice moment si in orice situatie taxe mai mici si mai putine.
Sinteza dezbaterii de pana acum
Pana sa vedem efectele clare ale reducerii TVA asupra preturilor cei care se opun noului cod fiscal sustineau ca o reducere a taxelor nu se va vedea in preturi. Nu va face decat sa creasca marja de profit a companiilor si sa creasca deficitul bugetar, sustineau acestia. Acum avem dovada clara ca lucrurile in realitate stau diferit. Cel putin in ceea ce priveste efectul asupra preturilor-preturile pentru bunurile unde a fost redus TVA au scazut.
In ultimele cateva luni, dupa ce codul fiscal a fost retrimis in parlament pentru rediscutare, a aparut o noua tema: supraincalzirea de pe urma relaxarii fiscale care va destabiliza economia. Doua pericole dintr-o lovitura: inflatie si dezechilibru macroeconomic. Aici trebuie sa explic ca relaxarea fiscala nu inseamna doar reducerea de taxe in viziunea celor care se opun. Prin relaxare fiscale se intelege un deficit bugetar mai mare de pe urma unei combanitii taxe mai mici si cheltuieli publice mai mari. Pentru simplificare o sa accept aceasta definitie desi implica foarte multe parti necunoscute.
Pentru a explica cat mai usor o sa ma folosesc de un grafic din opinia mea “Relatia politica monetara-politica fiscala“. In acest moment toata lumea este de acord ca economia Romaniei este intr-un punct de crestere economica care nu are nimic in comun cu o perioada de exuberanta. Pe grafic, ne aflam la stanga PIB potential. In acest loc economia creste fara sa puna presiuni de crestere asupra preturilor. Este o perioada buna. O perioada de crestere economica rapida dar neinflationista.
Desi toata lumea crede ca suntem la stanga PIB potential, cei care se opun unui cod fiscal in forma actuala presupun ca ne aflam foarte aprope de PIB potential. In viziunea acestora o relaxare fiscala ar impinge imediat economia la dreapta PIB-ului potential. Iar la dreapta PIB potential nu vrei sa stai. Cum trecem in partea dreapta a PIB potential cresterea economica devine o problema, pune presiune pe preturi sa creasca – inflatie.
Totul suna foarte simplu nu-i asa? Dar avem cateva probleme majore:
- PIB potential nu este masurabil si trebuie estimat
- PIB potential (daca exista) nu este static, creste si scade cu economia. Mai precis transformarile structurale din economie influenteaza nivelul PIB-potential. De exemplu, taxe mai mici pot sa duca la investitii mai mari, acumulare de capital si un PIB potential mai mare – adica poti sa cresti cu o rata de crestere mai mare si sa nu ai inflatie.
- estimarile de PIB potential sunt diferite in functie de model, de teoria care sta la baza constructiei fiecarui model, de datele introduse in model (de revizuiri) si de lungimea perioadelor de timp folosite in model.
Sper ca este clar acum de ce nu folosesc astfel de analize si nici nu le recomand. Prea multe variabile de jonglat, prea multe lucruri pot sa mearga prost in acelasi timp. Dar politicienii si bancherii centrali iubesc interventiile. Din punctul lor de vedere interventiile au rol de stabilizare a economiei. Si de aici porneste totul. Atat relaxarile – fiscale sau monetare- cat si opusul acestora reprezinta interventii in economie. In viziunea celor care sustin aceste interventii economia trebuie stabilizata in jurul PIB potential. Numai ca problemele prezentate mai sus arata ca exista probabilitatea foarte mare ca interventiile sa fie facute intr-un moment prost si sa exagereze de fapt o situatie din economie.
In aceste conditii este imposibil sa faci “fine tunning” cu economia. Totusi atat bancherii centrali cat si politicienii se incapataneaza. De fiecare data ne spun ca o sa fie diferit si interventiile lor, atat directe in piata cat si prin reglementare, vor stabiliza economia pe termen lung. Daca ar fi fost doar o dezbatere academica nu ar fi trebuit sa ne intereseze. Din pacate nu este doar o dezbatere academica, deciziile de politica monetara si fiscala luate pe baza acestor modele/idei/estimari ne afecteaza direct.
Politica fiscala, politica monetara si ciclul economic
Banca centrala a preluat rolul de a explica de ce o relaxare fiscala nu este oportuna in acest moment. Peste tot in retorica bancii nationale identificam cateva elemente comune. Exista un rol important, stabilizator atat pentru politica fiscala cat si pentru politica monetara. Atat timp cat economia se afla sub potential este loc pentru relaxare fiscala, monetara sau ambele. Cum se depaseste nivelul de PIB potential, estimat de BNR presupun, economia se supraincalzeste ducand la o crestere accelerata a preturilor.
Acest mod de a analiza economia ascunde de fapt o presupunere puternica dar falsa. Se induce impresia ca implementarea politicilor economice este un lucru foarte exact – fine tunning. Stim exact cand economia este sub potential, cand ajunge la potential si mai ales cand intra in teritoriul periculos al supraincalzirii. Am aratat si mai sus dar si acum cateva zile de ce aceasta impresie este falsa dar mai ales periculoasa.
In acelasi timp observam un lucru foarte intersant. Ne intoarcem in anii 60 in SUA unde la fel ca astazi in Romania, si numai, se desemna un rol mult prea important politicii fiscale. Mult prea important pentru ce poate sa faca politica fiscala in realitate. Este adevarat ca situatia bugetara a unei tari conteaza. Determina, de exemplu, nivelul taxelor si implicit al venitului disponibil din economie. Determina cat din venit este cheltuit arbitrar de stat si cat ne ramane noua pentru consum, economisire sau investitii. Un deficit bugetar mare si finantat din piata prin imprumuturi poate chiar sa influenteze si ratele dobanzilor prin cresterea cererii pentru sumele economiste in economie. Evident, un surplus bugetar prin acelasi mecanism are efectul opus asupra dobanzilor.Politica fiscala conteaza dar poate aceasta sa influenteze ciclul economic?
Milton Friedman a aratat deja ca situatia bugetara de una singuranu are efect asupra cererii agregate (PIB nominal), asupra nivelului preturior sau asupra ciclului economic. Am accentuat “de una singura” pentru ca acest lucru ne intereseaza. Atat politica fiscala cat si politica monetara se schimba mereu. Dar pe noi ne intereseza sa intelegem daca, in cazul nostru, scaderea taxelor produce anumite efecte in economie fara ajutorul politicii monetare. Sau altfel spus, vrem sa vedem daca anumite schimbari in economie sunt efectul politicii fiscale, politicii monetare sau o combinatie intre cele doua.
In practica este foarte greu sa izolam efectele celor doua politici in economie pentru a le putea analiza. Totusi, putem si trebuie sa ne punem intrebarea : care este efectul pentru economie al unei schimbari de politica fiscala daca politica monetara ramane constanta? In situatia noastra acesta intrebare ar suna cam asa: ce s-ar intampla daca am avea doar reducerea de taxe fara nicio schimbare a politicii monetare? Sa prespunem ca o reducere de taxe creste deficitul bugetar. Daca finantam deficitul bugetar prin imprumuturi de pe piata masa monetara ramane neschimbata. Efectul este doar asupra ratelor de dobanda din piata dar politica monetara ramane neschimbata. In cazul in care finantarea deficitului se face prin emisiune de masa monetara atunci politica monetara se schimba. Al doilea scenariu este imposibil avand in vedere legislatia din Romania.
Pentru noi ca societate este important sa aflam daca politica fiscala poate fara politica monetara sa produca probleme, sa destabilizeze economia. Raspunsul este clar, nu poate. Dar poate politica fiscala sa constranga o decizie de politica monetara? Aici raspunsul nu este la fel de clar. Depinde de ce urmareste banca centrala. Daca urmareste stabilitatea preturilor atunci banca centrala reactioneaza la socuri care pun in pericol stabilitatea preturilor pe termen mediu.
Daca banca centrala urmareste stabilitatea preturilor dar doar in anumite conditii atunci este normal ca politica fiscala, politca FED sau orice alta scuza sa devina explicatie relevanta pentru mentinerea ratei de inflatie diferita de tinta mult peste orizontul de poltica monetara.
In politica monetara modul in care ai actionat in trecut are influente asupra deciziilor curente. Constrangerile nu vin de la politica fiscala actuala, nu vin de la politica FED viitoare sau de la o solutie favorabila sau nu in cazul Greciei. Politica monetara actuala nu este constransa de scenarii despre cum va evolua economica globala in viitor. Politica monetara, in regimul de tintirea inflatiei, reactioneaza la diferente ale estimarilor de inflatie de la tinta si este indiferenta la tipul de soc care a cauzat aceste diferente. Singurele constrangeri reale si dure sunt legate de propria performanta din trecut. Altfel spus bygones nu sunt bygones nici in regimul de tintirea inflatiei.
In perioada 2005-2008 a fost prezentata ca o scuza faptul ca ratele mari de dobanda atrageau capital si faceau implementarea politicii monetare dificila. Partial este adevarat. Desi intr-o economie cu inflatie mare o moneda puternica ajuta banca centrala sa reduca inflatia. Dar sa ne concentram pe problema prezentata de banca centrala : ratele mari de dobanda. Nivelul ratelor de dobanda curente exprima un lucru foarte simplu: performanta politicii monetare din anii anteriori. In perioada 1990-2004 banca centrala a folosit politica monetara pentru a sustine derapajele politicii fiscale – accomodated fiscal policy. In acest sens a crescut masa monetara pentru a sustine politica fiscala. Acest lucru nu este un secret. Pana in 2004 banca centrala intervenea in piata valutara pentru a deprecia moneda proprie – astfel crestea masa monetara daca interventiile nu erau sterilizate. In perioad 1990 -2004 politica fiscala domina politica monetara.
In 2005 nivelul mare al dobanzilor arata doar ca masa monetara crescuse foarte rapid in trecut. Dar acest nivel mare era rezultatul unor decizii luate de politica monetara nu doar de politica fiscala. Astfel constrangerea asupra politicii monetare in 2006-2008 nu venea de la relaxarea fiscala ci in mare parte de la propria performanta din trecut.
Sa revenim la dezbaterea din prezent
Pana sa existe discutia despre codul fiscal banca centrala estima ca inflatia va ajunge la tinta in primul trimestru din 2017. In mai 2015 dupa ce inflatia ramasese sub tinta doi ani de zile banca centrala ne anunta ca se asteapta ca inflatia sa ramana sub tinta inca doi ani. Mai mult estimarea din mai era mai pesimista decat cea din februarie in sensul ca extindea perioada sub tinta cu aproape 2 trimestre.
Fara niciun fel de constrangeri din partea polticii fiscale banca centrala nu a reusit in perioada 2013 – 2015 sa readuca inflatia la tinta si sa o tina acolo. In plus la fiecare estimare noua era surprinsa de o inflatie mai mica. Sa fi fost oare efectul politcilor FED sau ECB? Ar fi fost ciudat pentru ca ar fi trebuit sa fie alt efect daca ne luam dupa cum vede BNR lucrurile. Opinia BNR este ca dobanzile mici din alte tari ar duce la intrari masive de capital si banca centrala ar fi trebuit sa reduca dobanda de politica monetara pentru a le contracara. In perioada 2013 -2015 au avut loc relaxarile cantitative ale FED si ECB si patru crize majore: Cipru, Ucraina, Rusia si Grecia . Intrarile de capital nu s au facut simtite. Din contra. Ar fi ciudat sa vedem intrari de capital in perioada urmatoare cand Fed se pregateste sa creasca dobanda de plotica monetara. Ciudat dar nu imposibil. Numai ca nu asa implementezi politica monetara, incercand sa ghicesti ce vor face unii sau altii. Asa cum am spus mai sus, nu conteaza socul conteaza ce efecte estimam ca are socul asupra preturilor dupa ce observam socul.
Totusi, daca nici politica fiscala si nici politica monetara din alta tari nu explica ce s a intamplat cu inflatia in ultimii ani atunci ce? Si mai ales de ce inflatia surprindea mereu cu evolutii sub estimarile BNR? Sa ne uitam la poltica monetara de la noi. Dupa caderea masei monetare din 2009 si 2010 era normal sa ne asteptam la caderea dobanzilor si la reducerea ratei inflatiei. Rata inflatiei din 2013 – 2015 poate sa fie explicata doar partial de acea perioada. Mai multe explicatii gasim in comportamentul politcii monetare din perioada 2010-2013. In aceasta perioada banca centrala a redus de la un an la altul trendul pe termen lung al cererii agregagate. Astfel si astazi cererea agregata se afla sub trend- ul pe care il avea in 2010. De remarcat ca in 2010 era un trend pentru cererea agregata cu mult sub trend-ul din 2008 dar ignor acest lucru in analiza de astazi pentru a simplifica lucrurile.Inflatia a ramas sub tinta in perioada 2013-2015 doar pentru ca politica monetara a fost prea restrictiva pentru conditiile economice. Politica monetara a fost mai restrictiva de la an la an. In 2013 banca centrala a inceput sa relaxeze politica monetara. Acest lucru inca nu se vede in preturi dar se va vedea. Se vede totusi in cererea agregata pentru ca din 2013 si pana acum trend-ul a ramas constant.
In ceea ce priveste perioada urmatoare. Da, o sa urmeze dobanzi mai mari si inflatie. Dar nu pentru ca se relaxeaza politica fiscala sa pentru ca FED creste dobanda sau nu stiu ce alt motiv. Chiar si in lipsa acestora masa monetara care creste cu o rata mai mare de la un an la altul, acum 20% pe an, va duce la inflatie si dobanzi mari.
Toata discutia despre politica fiscala vs politica monetara se reduce la acest fapt simplu: cine determina nivelul preturilor si al cererii agregate pe termen lung? Oricat am incerca dovezile sunt clare: politica monetara este cea care influenteaza preturile si PIB nominal/ cerere agregata. O politica monetara independenta este constransa doar de propriile decizii din trecut si de modul in care trateaza obiectivul fundamental relativ la alte obiective neclare de tipul macrosustenabil sau stabilitate financiara.
Referinte:
Florin Citu : https://florincitu.wordpress.com/2015/08/05/relatia-politica-monetara-politica-fiscala/
Florin Citu: https://florincitu.wordpress.com/2015/08/13/din-nou-despre-mandatul-bnr/
Florin Citu: https://florincitu.wordpress.com/2015/07/27/ignorarea-politicii-monetare-costa/
Milton Friedman: A Monetary History of the US, 1867 -1960
*Exista ca in orice situatie si paraziti care incearca sa profite de pe urma unei dezbateri serioase intre profesionisti.
18 august, postare pe blog: De ce comentează băncile centrale măsurile fiscal-bugetare?
Sursa:
Băncile centrale trebuie să comunice public modul în care își utilizează instrumentele pentru îndeplinirea obiectivelor definite prin lege: fie stabilitatea prețurilor sau a cursului de schimb, fie asigurarea creșterii economice și a locurilor de muncă. De ce s-ar aventura băncile centrale să ‘interfereze’ în comunicarea lor publică pe alte subiecte, de exemplu pe teme fiscal-bugetare a căror responsabilitate ține de resortul altor autorități publice – guverne sau parlamente?
Când vorbim de politici macroeconomice publicul este oarecum familiarizat, nu în mod necesar și pe deplin cunoscător, în ceea ce privește cel puțin două: politica monetară și politica fiscal-bugetară. Mai simplu: dobândă, curs, taxe și banii de cheltuit de la buget.
Pentru economiștii raționali, dar și pentru publicul doritor de informații pertinente este cert că măsurile fiscal-bugetare influențează mediul economic în care băncile centrale operează. Modificarea impozitării indirecte afectează în mod direct prețurile de consum – a se vedea efectele majorării sau scăderii TVA – iar politicile fiscal-bugetare laxe à la longue erodează sustenabilitatea finanțelor publice, determinând creșterea așteptărilor inflaționiste. În aceeași notă, politica fiscal-bugetară poate stimula creșterea economică durabilă doar dacă generează o îmbunătățire substanțială a productivității și investițiilor.
Ce legătură are asta cu modul în care băncile centrale comunică? De ce vorbesc ele despre subiecte care sunt treaba altora? Și pentru cine transmit ele asemenea informații, de regulă puțin digerabile în absența unor cunoștințe solide, fundamentale despre economie.
Numeroase studii despre comunicarea băncilor centrale s-au axat pe modul în care acestea transmit și evaluează mesajele legate de politicile proprii. Audiența, ținta principală a acestor mesaje sunt piețele financiare, urmate de comunitățile bancare, de afaceri, decidenții din alte instituții publice, mediul academic și desigur, nu în ultimul rând publicul larg, cu sprijinul mass media.
Recent însă cercetările în domeniu au fost extinse și asupra modului în care băncile centrale comunică despre alte politici, în mod special, a modului în care sunt livrate mesajele centrate pe măsurile în vederea asigurării stabilității financiare sau despre politicile și măsurile fiscal-bugetare.
În condițiile în care măsurile în domeniul fiscal-bugetar determină o reconfigurare a conduitei politicii monetare, această schimbare trebuie explicată publicului larg și această comunicare publică este o obligație asumată de către băncile centrale.
În același timp însă băncile centrale pot exprima opinii privind o anume poziționare în viitor a politicilor fiscal-bugetare în dorința de a furniza autorităților responsabile o evaluare pertinentă și completă a condițiilor necesare pentru asigurarea sustenabilității finanțelor publice și mai ales a unui cadru macroeconomic stabil pe termen mediu și lung. Fără acest cadru macroeconomic stabil măsurile de politică monetară pot fi cartușe trase în aer și nu de puține ori acestea se întorc împotrivă.
Un studiu publicat în septembrie 2012 relevă că marile bănci centrale din lume, în mod special BCE, utilizează în comunicările publice referiri frecvente la cadrul ori la politicile fiscal-bugetare, inclusiv sub forma unor “apeluri” adresate autorităților responsabile pentru abordări prudente sau cu privire la implementarea anumitor măsuri prin prisma impactului acestora asupra stabilității macroeconomice.
De ce ni se pare straniu sau invaziv faptul că și BNR comunică despre aceste aspecte, îndeosebi atunci când derapajele, inclusiv cele din discursul public, tind să devină o regulă?
Studiul evidențiază faptul că intensitatea mesajelor din partea băncilor centrale despre politicile fiscal-bugetare a sporit după izbucnirea crizei financiare globale în 2008. Creșterea deficitelor bugetare și a datoriei publice au determinat FED, BCE, BoJ, BoE sau chiar și cea mai veche bancă centrală din lume – Banca Suediei, să își accentueze mesajele despre politicile fiscal-bugetare.
De ce? Așa cum am menționat anterior, asumarea unei transparențe sporite în ceea ce privește politica monetară impune explicarea contextului în care aceasta se desfașoară: șocuri dezinflaționiste sau inflaționiste, fiscale, conjuncturi regionale sau globale etc.
Mesajele BNR, atât cele scrise cât și cele verbale pe aceste tematici, au avut un parcurs similar, dacă dorim cu adevarat să ni le reamintim și să le evaluăm obiectiv, fără interese partizane sau încărcați de viziuni doctrinare.
Nu suntem foarte diferiți, cu siguranță, însă suntem mai vulnerabili când vine vorba despre denaturarea unor dezbateri raționale, dialog și informație corectă și pertinentă.
19 august, Zf.ro: Băncile au atras circa 7 miliarde de lei în depozitele companiilor într-un an chiar dacă dobânzile au atins niveluri minime
Băncile aveau la jumătatea anului economisiri atrase de la companii de aproximativ 75 de miliarde de lei (echivalentul a 17 mld. euro), în urcare cu 7 mld. lei faţă de iunie 2014, potrivit datelor agregate de BNR.
Chiar dacă bonificaţiile plătite de bancheri pentru economisirile atrase de la companii au intrat pe o pantă descendentă în ultima perioadă, un efect nedorit al relaxării monetare derulat de BNR, companiile tot au ales să economisească.
O explicaţie poate fi legată de faptul că firmele îşi depozitează resursele până când găsesc noi proiecte de investiţii. Bonificaţiile plătite de bancheri pentru depozitele noi în lei ale companiilor atingeau în iunie minimul istoric de 0,8% pe an, cu un punct procentual faţă de aceeaşi lună din 2014, în timp ce dobânzile plătite pentru astfel de depozite, dar în euro au scăzut cu o jumătate de punct procentual, la 0,4% pe an.
Defalcat, economisirile la termen în lei atrase de bănci de la firme cumulau la finele lunii iunie 23 mld. lei, în creştere uşoară faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, în timp ce depozitele în euro au scăzut cu echivalentul a circa un miliard de lei, până la 6,9 mld. lei.
Soldul depozitelor în alte valute atingea 1,2 mld. lei la finele lunii iunie, cu 100 mil. lei mai puţin faţă de aceeaşi perioadă din 2014. Băncile se bazează în principal pentru finanţare pe resursele atrase de la clienţii persoane fizice, care sunt mai stabile şi care în perioada de criză au marcat o creştere puternică, pe fondul unui comportament de consum mai prudent. Astfel, în iunie stocul acestor depozite a atins 141 mld. lei, cu 11 mld. lei peste nivelul din iunie 2014.
20 august, Zf.ro: Creditele şi depozitele noi în euro au scăzut cu 15% în primul semestru
Băncile locale aveau în primele şase luni credite noi în euro acordate populaţiei şi companiilor de aproximativ 1,3 miliarde de euro (echivalentul a 6 mld. lei), în scădere cu circa 200 milioane de euro, respectiv 15% faţă de acelaşi interval de timp de anul trecut, iar depozitele atrase de la ambele categorii de clienţi au scăzut cu acelaşi procent, la 10,6 miliarde de euro, potrivit datelor BNR.
Declinul în termeni nominali al depozitelor constituite în moneda europeană a fost de 2 miliarde de euro. Defalcat, economisirile atrase de la populaţie au însumat 6,2 miliarde de euro în primele şase luni, adică o pondere de 42% din totalul depozitelor noi în euro. În intervalul ianuarie-iunie din 2014, depozitele persoanelor fizice în euro aveau aceeaşi pondere şi cumulau 7 miliarde euro.
Bonificaţiile mici şi-au spus cuvântul în ceea ce priveşte economisirile noi în euro atrase de la companii, în condiţiile în care acestea s-au diminuat cu un miliard de euro în primul semestru faţă de perioada corespunzătoare din 2014.
Băncile au ajuns să plătească în medie 0,4% pe an pentru depozitele în euro ale companiilor, în timp ce pentru astfel de depozite, dar constituite în monedă naţională plătesc 0,8% pe an. Însă deponenţii care se orientează către economisirile în lei nu se expun riscului valutar. Euro ajunsese la un nivel de 4,49 lei pe unitate în ianuarie, pentru ca în luna iunie să închidă la 4,41 lei. Pe de altă parte, dolarul american s-a apreciat cu 15% în a doua jumătate a anului trecut, tendinţă care a continuat şi la începutul acestui an, însă în ultimele luni moneda americană s-a stabilizat în jurul valorii de 4 lei.
Companiile şi populaţia au constituit depozite noi în dolari de 2 mld. dolari (circa 8 mld. lei) în primul semestru, cu 40% mai puţin faţă de aceeaşi perioadă din 2014.
În ceea ce priveşte creditele noi acordate de bănci persoanelor fizice, acestea cumulau în primele şase luni 91 mil. euro, respectiv o pondere de 8% din total.
21 august, Bursa.ro: Alan Greenspan a “descoperit” importanţa capitalului bancar
Alan Greenspan, fostul preşedinte al Federal Reserve şi unul dintre “arhitecţii” crizei financiare globale, a revenit în atenţia presei printr-o propunere neobişnuită.
Într-un editorial din Financial Times, Greenspan subliniază importanţa bunei capitalizări a băncilor pentru evitarea crizelor financiare.
Caracterul neobişnuit al propunerii sale este dat de nivelul minim al ratei de adecvare a capitalului, de la care se poate vorbi de “buna capitalizare”.
“Dacă ponderea medie a capitalului în activele totale ar fi fost de 20%, sau poate chiar de 30% în 2008, atunci nu s-ar fi declanşat procesul de contagiune a falimentelor în sistemul bancar”, scrie Greenspan în FT.
Oare cum va fi primită propunerea fostului şef al Fed-ului în mediul bancar internaţional? Cu o ostilitate similară celei manifestate la apariţia cărţii “Hainele noi ale bancherilor” în 2013?
Autorii, Anat Admati şi Martin Hellwig, au propus atunci majorarea substanţială a capitalului bancar până la 15% – 25% din activele totale, în condiţiile în care “criza nu a fost determinată de lipsa lichidităţii, ci de probleme serioase de solvabilitate ale băncilor şi altor instituţii financiare”.
“Nu vom avea niciodată un sistem financiar global sigur şi sănătos, dacă băncile nu vor fi obligate să se bazeze mai mult pe banii proprietarilor şi acţionarilor pentru finanţarea creditelor şi investiţiilor”, a scris ulterior Anat Admati şi într-un editorial din New York Times.
Criticii nu au întârziat să sublinieze că un nivel aşa de ridicat al cerinţei de capital va conduce la scăderea drastică a creditării, cu efecte deosebit de negative asupra creşterii economice. Acest argument “suprem” a fost demontat imediat. “Crizele creditării apar ca urmare a supraîndatorării şi nu a unui nivel prea ridicat al capitalului”, iar “mai mult capital permite băncilor să-şi crească portofoliul de credite, chiar în condiţiile încetinirii economice”, au mai precizat Admati şi Hellwig.
Alan Greenspan vine cu argumente istorice în sprijinul propunerii pentru o rată de adecvare a capitalului de peste 20%. Urmărind datele privind profitabilitatea bancară din 1870 până în prezent, Greenspan scrie că “o creştere graduală a capitalului în raport cu activele bancare nu va suprima avansul profitului, deoarece venitul net bancar raportat la active va creşte ca urmare a presiunilor competitive”.
Tocmai aici se află problema. În sistemul financiar actual, presiunile competitive sunt deosebit de reduse, ca urmare a cadrului de reglementare şi a sprijinului de care se bucură băncile existente, în special cele cu acoperire globală, din partea băncilor centrale.
În opinia lui Greenspan, “criza din 2008 a expus baza deosebit de fragilă a unui sistem financiar caracterizat printr-un grad foarte ridicat de leverage”. După declinul acestui indicator în faza acută a crizei financiare globale, tendinţa de creştere s-a reluat în doar câţiva ani şi a ajuns la noi cote record.
Creditul acordat în dolari în afara Statelor Unite a depăşit pragul de 9 trilioane de dolari, iar activele sistemului bancar din umbră, care include fondurile mutuale de investiţii, fondurile de hedging şi alţi investitori instituţionali, au depăşit 75 de trilioane de dolari, după cum scrie Wall Street Journal.
În timp ce economia reală încă mai aşteaptă “beneficiile” injecţiilor monetare, în sistemul financiar s-au acumulat, din nou, riscuri care le pun în umbră pe cele din perioada premergătoare crizei.
În ultimul raport anual al BIS (Bank for International Settlements) se arată că “alocarea defectuoasă a resurselor ca urmare a expansiunii rapide a creditării continuă să reprezinte o frână pentru creşterea productivităţii”. Consecinţa este evidentă: nici creşterea economică nu mai are “motoare” pentru a ajunge la ritmurile anterioare.
Fenomenul se manifestă neabătut chiar şi după aproape un deceniu de la declanşarea crizei financiare globale. Relaxarea monetară şi pornirea tiparniţelor nu a reparat şi nu are cum să “repare” această deficienţă structurală majoră.
În condiţiile în care au apărut tot mai multe semnale privind intrarea economiei globale într-o nouă fază acută a crizei, propunerea fostului preşedinte al Federal Reserve poate reprezenta un pilon de bază al politicii macroprudenţiale, atât pentru pieţele dezvoltate, cât şi pentru cele emergente.
Mai există, apoi, şi un avantaj suplimentar al majorării capitalului bancar dincolo de pragurile considerate prudente de către băncile centrale. “Calitatea portofoliilor de credite şi de titluri financiare ale băncilor nu mai trebuie să îngrijoreze instituţiile de reglementare, deoarece toate pierderile vor fi absorbite de acţionari”, mai scrie Greenspan în FT.
Inclusiv Legea Dodd-Frank din 2010, al cărei scop este construirea unui cadru de reglementare în SUA care să elimine riscul unui nou bailout bancar din banii contribuabililor, ar putea fi eliminată din cadrul legislativ, după cum mai arată fostul preşedinte al Federal Reserve.
Dar este realistă această schimbare radicală de atitudine la nivelul marilor bănci centrale şi a instituţiilor legislative din ţările respective?
Nici pe departe. Grupurile speciale de interese acţionează în scopul maximizării beneficiilor prin “flexibilizarea legilor şi reglementărilor”, după cum afirmă Anat Admati şi Martin Hellwig, în “Hainele noi ale bancherilor”. De ce ar fi acceptată o majorare substanţială a capitalului, când legile adoptate sunt suficiente pentru a crea iluzia bunei capitalizări?
Este greu de crezut că Alan Greenspan nu ştie aceste lucruri. Din păcate, propunerea sa, deşi ar contribui la consolidarea majoră a sistemului bancar internaţional, are, probabil, un singur scop: repararea, în cărţile de istorie, a unei moşteniri dezastruoase.
22 august, digi24.ro: Creditomatul, invenția pentru credite rapide. Cum funcționează și care sunt dezavantajele
Creditomatul este cea mai nouă invenţie în materie de împrumuturi rapide. Dispozitivul, care seamănă cu un bancomat, este de fapt o maşinărie care scanează buletinul şi completează automat actele pentru un credit de până la 15.000 de lei. Împrumutul este pe cât de simplu de luat, pe atât de scump. La finalul perioadei de creditare, clientul rambursează şi de patru ori mai mult decât suma primită.
„Credite de până la 15.000 de lei, doar cu buletinul, în 60 de minute!” – cu acest mesaj îşi ademeneşte clienţii o instituţie financiară nebancară. A găsit şi o metodă inedită de a-şi promova interesele – cu ajutorul unui creditomat!
Reprezentant IFN: „Acesta este un aparat la care faceţi o cerere de credit, doar cu buletinul, fără adeverinţă de venit.”
Banii nu îi primiţi în 60 de minute, aşa cum scrie pe creditomat. În acest termen abia aflaţi dacă solicitarea v-a fost aprobată. Apoi trebuie să faceţi un drum până la banca la care aveţi un cont deschis, ca să obţineţi un extras de cont, după care reveniţi la maşinăria de dat credite.
Reprezentant IFN: „Veniţi pentru semnarea contractului cu un extras de cont, semnat şi ştampilat de bancă. În contul respectiv noi vă virăm banii în două zile lucrătoare de la semnarea contractului.”
Totuşi timpul scurt de obţinere al împrumutului şi actele minime cerute fac produsul tentant. Dar costurile sunt pe măsură. Dobânda este de 20% pe an, la care se adaugă şi alte comisioane.
Adrian Pandelescu, director broker de credite: „În spatele ei mai vin şi nişte comisioane de administrare lunar. Aceste tipuri de contracte nu se pot negocia.”
Comisionul de administrare mai adaugă la dobândă 5,5% lunar.
Reprezentant IFN: „Dacă vi s-ar acorda 1.000 de lei pe cinci ani, aţi da înapoi 4.000 lei. ( – Deci e mult!) Da!”
Cine vrea să ramburseze anticipat împrumutul, va plăti încă 1% din suma rămasă de dat. Ceea ce nu se întâmplă în cazul unui credit bancar.
Astfel, pentru aceeaşi 1.000 de lei luaţi împrumut, la bancă veţi rambursa în total 1.245 de lei în cinci ani, faţă de 4.000 în cazul unui IFN.
Dar la bancă sunt condiţii ceva mai stricte.
Alina Herciog, consultant credite: „Un client trebuie să aibă un salariu minim pe economie, să fie angajat de minim trei luni de zile la actualul loc de muncă şi să fie OK în biroul de credit, să nu aibă datorii.”
De la Instituţiile nebancare şi creditomate pot lua în schimb împrumut şi cei care sunt deja înregistraţi la biroul de credit ca rău platnici.
Cei mai mulţi clienţi ai acestor instituţii sunt cei care vor sume mici. 40% dintre ei cer echivalentul a 1.000 de euro, iar încă aproape 40%, între 2.000 şi 5.000 de lei.
Potrivit datelor BNR, în România sunt 41.300 de credite acordate de instituţii nebancare, în valoare de 1,7 miliarde de lei, în uşoară scădere faţă de anul trecut.
23 august, zf.ro: OPINIE CRISTIAN HOSTIUC, DIRECTOR EDITORIAL ZF
Şansa clienţilor buni platnici de a scăpa din captivitatea băncilor şi de a străpunge o piaţă financiară scumpă
Persoanele fizice, adică clienţii de retail ai băncilor, bune platnice, sunt prizoniere unei pieţe scumpe, cel puţin pentru creditele de consum. Dacă la creditele imobiliare piaţa a devenit ieftină, cu dobânzi destul de reduse graţie programului ”Prima Casă” şi a scăderii Roborului, indicele de referinţă pentru împrumuturi, la creditele de consum situaţia este la polul opus.
Ştiind că persoanele fizice nu pot pleca aşa de uşor dintr-un credit şi la o altă bancă care ar avea o ofertă mai bună, bancherii ţin marjele sus astfel încât să le rezulte un cost care să acopere cel puţin parţial creditele neperformante sau marjele reduse de pe segmentul corporate, acolo unde firmele pot pleca de la o bancă la alta peste noapte. Până la urmă, orice companie sau bancă vrea să aibă clienţi ”captivi”, care să nu aibă posibilitatea de alternative şi să plătească factura regulat, fără alte pretenţii. şi nu este nimic greşit în asta.
La fel procedează şi bancherii. ştiind că nu există alternativă mai ieftină pe piaţă întrucât nicio bancă nu are interes să revoluţioneze costul unui credit de consum, băncile joacă cărţile cât mai bine.
La creditele de consum marjele au rămas extrem de ridicate – 8-12 puncte peste Robor -, în timp ce la cardurile de credit dobânzile se situează între 18-25%.
Pe piaţă există alternative pentru credite de consum, dar mult mai scumpe. Sunt IFN-uri (cum ar fi Provident sau Credite Rapide) care acordă astfel de împrumuturi, dar dobânzile pot ajunge şi la 60-90% pe an, produsul fiind împachetat pe termen scurt.
Chiar dacă ţi-ai plătit rata la zi fără niciun incident major nicio bancă nu-ţi reduce marja de plată peste indicatorul de referinţă. Nu are niciun interes şi nici presiune. Cel puţin un milion de clienţi plătesc acest preţ al captivităţii. Ar vrea să iasă din această încercuire, dar nu au unde să se ducă pentru că toate băncile au acelaşi model. Tot ce pot să facă este să ramburseze cât mai repede împrumuturile, dar nu acesta este interesul. în orice moment ai nevoie de nişte bani, pentru urgenţe.
În criză, în America, era aceeaşi situaţie. Pentru că nu se pot mişca atât de uşor de la o bancă la alta, în funcţie de preţul unui credit, americanii s-au gândit la alternative. Aşa au apărut platformele ”peer-to-peer lending”. Ironic, cei care au venit cu aceste produse, care unesc investitorii care vor să dea bani cu împrumut cu cei care vor să ia credite sărind sistemul bancar, sunt bancheri, care au lucrat la băncile mari americane şi pe care chiar le-au condus, lăsând în urmă dezastru în finanţarea subprime.
Aceşti investitori combină tehnologia, modelele de risc, cu finanţarea. Cei care vor să dea bani pot să câştige o dobândă mai mare ca la bancă. Iar cei care vor să ia împrumuturi pot să primească bani la un preţ mai scăzut decât la bancă. Este un fel de Google al industriei media sau Uber pe partea de taxi.
Acest model vrea să vină şi în România. Doi români vor să aducă din octombrie o platformă similară care să ofere o alternativă la sistemul bancar şi la IFN-uri. Modelul lor este de a găsi clienţi pentru credite de consum, până în 4-5.000 de euro, echivalent în lei, care să aibă un istoric de plată în sistemul bancar bun, care să fie corporatişti şi care vor să obţină împrumuturi pe termen scurt la un cost mai redus decât la bancă, în special o alternativă la cardurile de credit. După cum spunea unul dintre antreprenori, Ioan Cora, m-am dus la o bancă locală, am vrut să iau un credit de consum şi nu mi-au dat pentru că nu mă încadram. Nu conta faptul că aveam un istoric de plată impecabil. Pentru clienţi contează prea puţin care este modelul de business al unei asemenea platforme de împrumut. Nu-l interesează cine îi dă credit, poate să fie un investitor american, european sau chiar român. Ce este în spate este treaba celor care lansează platforma şi cum îşi manageriază riscul de selecţie a clienţilor. După cum spunea celălalt antreprenor, Marius Bălăceanu, noi ne-am făcut calculele şi la piaţa actuală putem oferi un DAE (costul efectiv al creditului) de 6%. Neavând credite neperformante de recuperat şi nici o infrastructură de acoperit, costul pe astfel de platforme poate fi mult mai redus decât la împrumuturile clasice acordate de bancă.
Cei doi antreprenori români, care operează din Silicon Valley, spun că au discutat la Banca Naţională şi că pot lansa operaţiunile din punct de vedere legal. Nu ştiu dacă astfel de platforme vor avea succes pe piaţa românească şi cum vor funcţiona, dar ea va constitui o alternativă pentru creditele de consum de la bancă, acolo unde clienţii buni platnici nu au posibilitatea de negociere şi nici de reducere a costului.
23 august, zf.ro: Locul unde se produc 160 miliarde de bancnote tipărite în fiecare an. ”Cash-ul este sfânt chiar şi în cele mai puternice ţări”
În apropiere de München, ascunsă de molizi, se găseşte Louisenthal, unde se produc bancnote pentru aproximativ 100 de zone monetare.
Giesecke & Devrient, deţinătorul Louisenthal, este una din cele câteva companii care concurează pentru producerea celor 160 miliarde de bancnote tipărite în fiecare an. Deşi băncile centrale deţin de obicei monopolul în privinţa tipăririi monedelor locale, până la 70 miliarde de bancnote sunt tipărite pe materiale produse în sectorul privat, scrie Financial Times. Deşi oamenii au început să se obişnuiască cu plăţile electronice, producţia de bancnote continuă să crească.
Unul din motivele pentru care cash-ul îşi pătrează atractivitatea este legat de declinul economic înregistrat la nivel mondial. Giesecke & Devrient se aşteaptă ca producţia de bancnote să înregistreze o creştere de 5% pe an în „viitorul apropiat“ în pofida creşterilor de două cifre estimate pentru gradul de utilizare a cardurilor şi altor forme de plăţi electronice. „În perioade de criză, cash-ul este 100% de încredere. În situaţii de criză, cererea de cash creşte puternic. Motivul este legat de încrederea în banii reali“, afirmă Ralf Wintergerst, membru al boardului Giesecke & Devrient.
Criza din Grecia demonstrează din plin acest lucru. Valoarea bancnotelor aflate în circulaţie în Grecia atingea 45,2 miliarde de euro la sfârşitul lunii mai, un nivel înregistrat ultima dată în iunie 2012, când temerile legate de un Grexit au băgat băncile în criză.
Datele BCE evidenţiază de asemenea creşteri semnificative ale cererii de bancnote după prăbuşirea Lehman Brothers în 2008. Atractivitatea cash-ului nu este legată numai de crizele financiare. Mai mult de jumătate din plăţile din economiile stabile, avansate, cum este Germania, sunt încă realizate cu cash, iar la nivel mondial procentul este de 80%.
Unul din motivele pentru care oamenii se îndreaptă în masă către bancnote în perioade de criză şi în caz de dezastre naturale este legat de dorinţa de a-ţi plasa averea într-un obiect fizic, concret atunci când lumea din jurul tău devine din ce în ce mai nesigură.
